Tradiția împodobirii bradului de Crăciun este unul dintre cele mai așteptate obiceiuri ale sărbătorilor de iarnă. Cu siguranță bradul de Crăciun este un element nelipsit din lista de cumpărături a oamenilor, însă foarte puțini îi cunosc originile cu adevărat. Cu toate acestea, nu se poate spune cu exactitate care a fost momentul exact în care a apărut această idee, unele voci susțin că ar fi apărut în Lithuania secolului XIV, altele că Marthin Luther a fost cel care s-a minunat de imaginea bradului luminat de stele, fapt ce l-a făcut să înalțe în casa sa un brad plin cu lumânări decorative. Însă putem admite faptul că sărbătorile de iarnă nu ar mai fi la fel de frumoase, fără prezența unui brad falnic și frumos înmiresmat.

Se vorbește adesea despre brad cum că este reprezentantul esenței vieții și să datorită faptului că își menține pe întreg parcursul anului culoarea, acesta a fost asociat cu pruncul Iisus, care esre veșnic viu. Iar prezența sa în casele oamenilor este marcată prin împodobirea bradului, moment în care întreaga familie așează pe crenguțele acestuia ornamente de preț.

Există, de asemenea, obiceiul ca în vârful bradului de Crăciun să se așeze o stea, simbol al stelei care i-a călăuzit pe magi până la Betleem. Despre această stea se spune că aduce noroc și duce la îndeplinire dorințele.

Despre obiceiul bradului de Crăciun nu se știe exact de unde a luat naștere. Se bănuiește că pomul de Crăciun ar fi apărut pentru prima dată la popoarele germanice, iar cu timpul acest obicei a intrat și în tradiția creștină.

Din acest motiv, există o credință larg răspândită conform căreia Martin Luther, reformatorul protestant din secolul XVI, a fost prima persoană care adăugat lumânări aprinse la un astfel de copac împodobit. Mergând pe jos spre casă, într-o seară de iarnă, în timp ce compunea o predică, acesta a fost uimit de strălucirea stelelor care clipeau printre ramurile veşnic-verzi. Astfel, pentru a recrea şi reda imaginea surprinsă, către familia sa, Martin Luther a înălţat un brad, în camera principală, pe ramurile căruia a pus lumânări aprinse, legate între ele.

În România bradul de Crăciun a fost împodobit pentru prima dată în palatul regelui Carol I de Hohenzollern, în anul 1866, iar de atunci românii au preluat această tradiție.

Atunci Bradul de Crăciun era împodobit cu fructe, flori de hârtie sau biscuiți. În timp, s-a trecut la ornarea acestuia cu fel si fel de minunății, printre care: globulețele de sticlă, beteala, bomboanele de ciocolată, instalațiile luminoase, etc

Pe lângă bradul de Crăciun, oamenii au început să își aranjeze înntreaga casă în spiritul sărbătorilor. Astfel că la ușile acestora au apărut și coronițele de Crăciun. Acestea au o semnificație pozitivă și simbolizează sănătate și noroc, iar forma rotundă a acestora reprezintă veșnicia dragostei care nu piere niciodată.

O altă plantă folosită la decorarea caselor în preajma Crăciunului și a Anului Nou este vâscul. Se spune despre vâsc că este o plantă tămăduitoare, simbolizând, la unele popoare, armonia și pacea. De asemenea, sărutul sub vâsc face mai trainică și mai puternică iubirea într-un cuplu.

Se știe despre Crăciun că este sărbătoarea nașterii Domnului Iisus, o sărbătoare a liniștii sufletești, a păcii și a cadourilor. De altfel, Crăciunul este o sărbătoare plină de lumină, de semnificații și simboluri.

Legenda românească a bradului de Crăciun

Legenda românească a bradului de Crăciun se află printre cele mai frumoase dintre legende. Aceasta spune că demult, tare demult, când picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai pășeau pe acest pământ, a început din senin o furtună imensă.

Vântul sufla cu putere, iar grindina era cât oul de porumbel, iar cerul se întunecase complet. Atunci Iisus Hristos și Sfântul Petru au cerut adăpost arborilor dintr-o pădure, care însă se ascundeau, care mai de care mai zgribuliţi şi mai înfricoşaţi.

Stejarii falnici și fagii nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că abia îşi puteau păzi frunzişul bogat de urgia cerurilor. Merii şi perii au spus că trebuie să-şi apere fructele, sălciile şi plopii s-au făcut că nu-i bagă în seamă şi au tăcut.

Însă, dintre toţi, doar bradul s-a învoit să le ofere adăpost. El a spus: «Fructe mândre pe care să le apăr nu am, frunzişul meu e făcut din ace ascuţite care nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc şi mă socotesc nefolositor, dar dacă vreţi să-mi cinstiţi acoperământul cu prezenţa voastră, eu vă voi primi cum voi şti mai bine şi am să învelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese».

Astfel că, Domnul Iisus şi Petru au fost păziţi cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a răsărit din nou, mândru pe cer. Atunci, ieşind din adăpostul cetinei, Iisus cuvântă astfel către brad: «Dintre toţi copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti.

Fie ca de azi înainte, iarna, tu să nu-ţi mai lepezi frunzişul ca ceilalţi copaci, ci să-l păstrezi veşnic. Apoi, fie ca acele tale înţepătoare să capete o mireasmă care să-i bucure pe oameni, să le dea putere şi să le vindece bolile, astfel încât ei să te preţuiască cum se cuvine. Cât despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, cînd toate fructele pămîntului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească şi să pună pe ramurile tale toate bunătăţile, iar atunci când se vor strînge în jurul tău, ei să se gîndească la Mine, pentru că tu eşti copacul cel mai drag Mie».

Numai ce zise acestea şi Iisus dispăru, împreună cu Petre, într-o geană de lumină. A rămas în pădure însă bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum şi această poveste murmurată de frunzişul copacilor, înfioraţi de minunea dumnezeiască.

---