CITIRE

Brand de țară: pasărea-simbol pentru imaginea Româ...

Brand de țară: pasărea-simbol pentru imaginea României

Ȋnainte, oamenii erau mai rafinaţi. Adorau ciocȃrlia nu pentru dimensiunea ei gastronomică, ci pentru zborul ei nebun, cȃntat prin aer și pentru picajul ameţitor. Ca o viaţă.

Ȋn fond, e o pasăre mică, nu are decȃt 18 cm în lungime. Impresionant de agilă, are un picaj ameţitor. Sunt motive suficiente ca să trezeşti fascinaţie, nu?

Să fii o pasăre atȃt de mică şi să creezi în jurul tău asemenea pasiuni nu e de colo. La început, ciocȃrlia a devenit din pasăre dans. Era un dans oriental, inventat de unul de pe-acolo, care încerca să imite zborul păsării. Coregrafia nu a putut fi recuperată.  Poţi doar să intuieşti mişcarea de înălţare, poate lin, poate mai abrupt, na, cȃt de cȃt să imite omul pasărea… Şi picajul, oare cum o fi arătat picajul?!

Şi mai ales cȃntul, cum cȃnta omul în timp ce făcea ca o ciocȃrlie. Nu cred că era amuzant, cred că avea ceva dramatic şi spectaculos. Adică exact ca zborul unei ciocȃrlii.

Cȃnd pierzi dans şi recuperezi muzică

Cine ştie cȃt să fi trecut de la dansul ăsta imitativ pȃnă la primele note muzicale? Ȋn fond, partea asta cu timpul nu contează, pentru că timpul e mult prea relativ. Nu contează decȃt această transformare uriaşă, de la dans la muzică.

Acum, Ciocȃrlia e o temă muzicală pe care se joacă muzicieni mulţi. O interpretează şi o reinterpretează şi fiecare dintre ei lasă asupra ei propria amprentă.

Angheluş Dinicu, din neam de lăutari înzestraţi, a fost cel care a compus tema muzicală a Ciocȃrliei. Ca să vină cu un plus de dramatism, a avut ideea să strecoare în nai boabe de fasole sau de mazăre uscată. Spectatorii în delir i-au zis că da, avusese o idee bună.

Angheluş şi taraful lui au cucerit Europa cu Ciocȃrlia.  A rămas în istorie anul 1889, în care a avut loc Expoziţiunea Universală de la Paris. Lăutari din toată lumea veniseră să cucerească Parisul, dar Angheluş era cel ce-i arătase acestuia ce nu văzuse el niciodată: cum se cȃntă, dom’le, Ciocȃrlia.

Aşa se face că, pe 29 iunie, Ciocȃrlia se ducea mai sus de Eiffel, amplificată, ce-i drept, de efectele boabelor de fasole, strecurate cu multă pricepere de marele nostru lăutar.

Succesul fulminant al piesei se cere bisat, astfel că taraful lui Angheluş nu scapă deloc uşor. De încă două ori, ca să fie treaba treabă, au mai cȃntat oamenii piesa.

Acum. Enescu e PR-ul absolut al Ciocȃrliei.

Ciocȃrlia devenise brand de ţară. Enescu a făcut-o şi mai brand de ţară, pentru că i-a imprimat un ceva sublim. Ca o scrijelitură pe un lemn – nici dacă tai lemnul în aşchii mici nu se mai duce, ea rămȃne-n moleculă, că nu mai are unde să se ducă.

Rămȃne acolo, ştanţă de spirit pe suflet romȃnesc. Prin asta, doar, şi Enescu – patriot absolut –  rămâne PR-ul desăvîrşit al Ciocȃrliei. Vă puteţi imagina Rapsodia Romȃnă fără Ciocȃrlie?

Frumuseţea piesei vine din faptul că se propune pe sine însăşi ca un instrument de ludicitate muzicală. Orice muzician care se joacă pe Ciocȃrlia nu are cum să nu izbutească să facă ceva cu adevărat unic.

Aici e frumuseţea imperturbabilă a Ciocȃrliei, aici e spirit romȃnesc fără ambiguitate. De la maghiarul Yoshka Nemeth la americanul Mikhail Schmidt şi chinezoaica Yaping Wang şi la spaniolul de origine libaneză Ara Malikin, fără să le uităm pe Anca Parghel şi Irina Sȃrbu.


Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.