Teatrul Godot și-a obișnuit deja publicul cu producții inedite, subiecte apropiate de spectatori și adaptate evenimentelor cotidiene, care provoacă un exercițiu de gândire în rândul publicului.

Una dintre aceste reprezentări este Bucureștiul meu, în regia lui Adelaida Zamfira, care s-a jucat la Godot Cafe-Teatru. Această piesă este, așa cum precizează și titlul, despre București. Mai precis, este o piesă despre studenții în București și oamenii care vin aici animați de vise și speranțe, fermecați de oportunitățile pe care le oferă acest oraș. Redacția Edițiadedimineață.ro vă prezintă un interviu cu regizorul Adelaida Zamfira despre cum a luat naștere această producție și munca din spatele ei.

„Am avut o întreagă echipă în spatele acestei producţii făcută fără o susţinere financiară.”

 

Care este povestea producției Bucureștiul meu?

În realitate este un exerciţiu de sinceritate. Aşa îl simt. Studentă bucureşteancă fiind, am rămas surprinsă că am avut colegi veniţi de prin toate colţurile ţării, care nu reuşeau să se adapteze haosului din Bucureşti, cu care eu sunt într-o relaţie de dependenţă. Apoi, prin 2003, Partizan a lansat albumul Bucureşti. Muzica lor este foarte teatrală, în sensul că melodiile lor sunt poveşti, aşa că pe mine mă inspiră. Partizan, adică Adrian Pleşca şi Răzvan Moldovan, cel care compune muzica. Ei bine, în 2016, întorcându-mă acasă, să spun, la UNATC , am lucrat cu cei din anul I şi am propus un proiect pentru atelierul de creaţie. Aşa s-au născut 35 de minute. Mi-am dorit să văd ce impact va avea crochiul făcut de mine pe parcursul anului. Aveam emoţii. Eram relaxaţi şi bucuroşi că am ajuns la km 35. Ne-a sărit un cablu din priză şi s-a oprit muzica, am uitat să dăm REC la cameră, dar în rest am fost ok. Ne-am mobilizat să mergem mai departe şi pe 7 septembrie 2016 am avut premiera în cadrul evenimentelor STOP CADRU-Bucureşti in-vizibil, la ARCUB. La acest proiect am lucrat cu prieteni din toate domeniile şi cu studenţi de la toate secţiile din UNATC. Lucian Maxim (percuţionist) a lucrat cu ei ritmuri, Nicolae Nastasia (actor) mi-a preluat antrenamentele de pantomimă, Andreea Duţă (coregraf şi lector la UNATC) , apoi Alina Radu (studentă coregrafie anul III UNATC) au pus la punct coregrafia pe care eu o propusesem, Adrian Pleşca (Artan) a lucrat cu ei piesa Perfect (muzica: Răzvan Moldovan, versuri: Adrian Pleşca), Crina Linţă ne-a susţinut pe partea de afişe, flyere; Ştefan Boghiu, acum absolvent al secţiei Multimedia a fost cu noi la început, alături de Andu Patache, apoi fără Bogdan Malaroiu (regie film anul III) şi Radu M Savin (regie film anul III), nu ne-am fi descurcat să avem proiecţiile sau teaserele modificate de câte ori a fost nevoie. Alături de noi au fost de asemenea Alexandru Acsinte (regie film anul I) şi Ilinca Prisăcariu (regie teatru anul III), tehnicul nostru de festivaluri şi nu numai. Oameni care iubesc spectacolul şi care au fost alături de noi. Ovidiu Georgescu, decanul de la Facutatea de Film ne-a dat o cameră de filmat, vara, aşa că am avut o întreagă echipă în spatele acestei producţii făcută fără o susţinere financiară din partea cuiva, dar cu o susţinere din partea unor prieteni, care valorează mai mult.

 

Care este diferența dintre actor și regizor în cazul dumneavoastră?

Eu nu sunt regizor. În primul rând sunt actriţă, apoi pedagog. Profesor este un titlu pe care trebuie să-l  meriţi, și nu mă refer la un titlu academic. Sunt oameni care sunt pur şi simplu profesori. Încă de când eram studentă în anul III mi-am dat seama că îmi doresc să fac şi pedagogie. Sunt fericită, pentru că învăţ în continuu. Provocarea ca pedagog constă în faptul că într-o grupă, având studenţi cu personalităţi diferite, trebuie să ştii cum să lucrezi la nivel individual, formând totuşi o echipă. Pentru mine echipa este extrem de importantă. Aşa că am avut şansa să lucrez cu studenţi de la grupe diferite, ei fiind anul III acum, la UNATC. Am studenţi şi la Galaţi, de care sunt foarte mândră.

sursă: evenimente.cluburibucuresti.ro

 

„O să vezi 12 studenţi la actorie, aflaţi la finalul facultăţii, care sunt prinşi în haosul sistemului”

 

De ce trebuie să vedem piesa Bucureștiul meu?

Trebuie să vezi acest spectacol pentru că te vei întâlni cu 12 tineri care îţi vor spune poveşti  reale cu părinţi, iubiri, speranţe, frici sau bucurii. Pentru că dacă eşti tânăr ai să spui: nu sunt singur. Dacă eşti părinte ai să pleci acasă şi o să-ţi priveşti copilul în ochi şi o să-i spui: „am greşit de multe ori. Iartă-mă!”. Trebuie să-l vezi pentru că o să te întâlneşti cu tine, tânărul care nu ştie încotro s-o ia, care speră, care se aşteaptă să existe într-o societate care să-l accepte ca necesar. Trebuie să-l vezi pentru că vorbeşte despre vulnerabilitatea lor. Aşa că tema pe care le-am dat-o  – impactul Bucureştiului asupra lor, a devenit un pretext pentru a vorbi despre ei.  Dincolo de acest spectacol, este un semn de exclamare. Aşa că nu mai ai cum să treci indiferent pe lângă ei, după ce-i  vezi. O să vezi 12 studenţi la actorie, aflaţi la finalul facultăţii, care sunt prinşi în haosul sistemului. Ce vor face peste 10 ani?  Nu ştim. O să-i chem în 2027 să vorbească despre ei. Pănă atunci, nu ar trebui ignoraţi. Ei sunt: Moldovan Alexandru, Mădălina Ţapu, Adelina Toma, Vlad Brumaru, Oana Moşneagu, Cristiana Luca, Vlad Galer, Cristina Danu, Vlad Linţă, Alexandra Răduţă, Paul Nistor, Florin Aioanei.

 

[Sursă imagine: flickr.com]

 

 

---