Pentru unii, Anticariatul din str. Lăpușneanu din Iași era doar un loc cu un număr impresionant de mare de comori pe metru pătrat, în care ochiul trebuia să caute continuu, ba după un ceas vechi, dar meșteșugit făcut, ba după un disc de vinilin, ba după cine-știe-ce statuietă ori tablou sau chiar după ”cartea fără preț”- norocul scotocitorului pasionat.

Un colț al anticariatului în care erau câteva jilțuri și o masă, aștepta continuu oaspeți și astfel puteai lăsa deoparte aglomerația de vechituri și să vezi un luminiș ademenitor, ca o poiană sub un soare blând. În locul acela, în anumite seri se întâlneau epigramiști Academiei Păstorel, scriitori ieșeni mai cunoscuți sau doar visători.

Cert e că Anticaritul acesta incredibil despre care vă vorbesc era spațiul boem de liniște și bucurie tainică a Iașului, în care întâlneai de la studenți avizi să schimbe o vorbă cu anticarul, până la oameni de cultură. Anticariatul era însă un loc obligatoriu pe harta turistului care voia să simtă bătând inima Iașului, iar ghizi cunoscuți ca îndrăgostiți de orașul celor șapte coline, precum neobositul Florin Bărhălescu, conduceau cu bucurie vizitatorii la anticariat.

Te opreai în drumul spre Biblioteca Eminescu sau spre Universitatea Al I Cuza și respirai aer răcoros și impregnat de cultură.

Ca și cum nu ar fi adus suficientă trăire, Anticariatul era pentru trecătorul pe strada Lăpușnenu ca o uimire, în fața lui, anticarul pusese pe un covor ros de vreme, altă dată prețios, băncuțe și scaune în jurul unei mese pe care cărți, un pahar cu apă sau un fursec cerșeau atenția unui curios care, odată așezat acolo cu o carte în mănă, risca să rămână captiv într-o altă lume, mângăiat de vocea blandă a anticarului, întotdeauna dornic sa schimbe o vorbă, sau curtat de câinele nimănui, mare și negru, tot timpul prezent acolo ca ademenit de miros de carte veche.

Uneori o muzică în surdină se decupa din zgomotul orașului și ciudat, te făcea să realizezi că esti pe un tărâm magic, în care un capăt de memorie a timpului devine prezentul tău. Uneori în jurul mesei se întâneau cu anticarul scriitori și jurnaliști și poveștile lor se depănau într-o atmosferă de prietenie și voie bună. Trecătorii furau cu coada ochiului prezența lor de boiernași de provincie acolo și treceau mai departe cu sentimentul că au fost martorii nemaivăzutului zilelor noastre.

Acum timpul a înghețat, spațiul s-a răcit și odată cu trecerea anticarului în altă lume, fapt petrecut de câteva zile, Iașul a pierdut o fărâmă de suflet. Au rămas băncile strânse în jurul mesei, pagini de carte risipite pe masa goală și câinele negru plictisit de pustietate. Din vitrina Anticariatului, acum depozitarul comorilor interzise, dintr-un tablou pictat de cine-știe-ce pictor, anticarul zâmbeste trecătorilor cu aerul că știe că a luat cu el sufletul locului, dar a făcut-o fără răutate, din pură întâmplare.

Cine a fost acest om? Dumitru Grumăzescu. Lumina și căldura lui veneau probabil din vecinătatea cu comorile strânse de el o viață întreagă. Avea cea mai mare inportantă colecție de carte eminesciană din lume și peste 7000 de obiecte legate de marele poet.

Mărturisea în 2009, pentru un ediția locală a ziarului Adevărul, că ” … în 1958, pe când avea doar 13 ani, a găsit pe noptiera unei camere de spital o carte de poezii, veche şi zdrenţuită. A început s-o citească ca să treacă vremea, dar în scurt timp l-a acaparat cu totul. După doi ani, a descoperit întâmplător, în timp ce răsfoia un volum luat de pe raftul unei librării, că acele creaţii care l-au fascinat pe patul de spital îi aparţineau lui Mihai Eminescu. „Atunci mi-am jurat să colecţionez tot ce găsesc despre el“- mărturisea dl Grumăzescu.

În colecția sa se afla o ediție a poeziei „Luceafărul“ de doar trei pe 3 milimetri – cea mai mică din țară „Am peste 300 de cărţi, printre care şi cea mai mică din ţară, „Luceafărul“,  în format de 3 pe 3 milimetri. O putea manipula cu o pensetă şi o citea la microscop. Avea de asemenea, în dimensiuni reduse „Coranul“, „Tatăl Nostru“ în limba latină şi „Manifestul Kaiserului German“

În 1992 a înființat Galeriile Anticariat ”Dumitru I Grumăzescu” în care etala obiecte de o valoare foarte mare, iar ieșenii știau că în colecția sa se numărau și documente originale Jules Verne și icoane și tablouri și instrumente muzicale, de o valoare greu de estimat.

               Nu era artist!-ar spune unii, știind că de fapt anticarul făcuse o școală de tehnicieni pentru industria grea. Oare?

Cert e ca acum lipsa lui întunecă orașul și toți ieșenii așteaptă să afle ce se va întâmpla cu locul acela. Va rămâne al lor, întru amintirea sufletului care l-a luminat și a momentelor trăite de mulți sau le va fi luat și va dispărea, tribut al unui scop lumesc, mercantil?

                Timpul va oferi răspunsul.

Memoria celor care au trecut pragul Anticariatului însă, va plasa întotdeauna acolo, între clădirile înalte din sticlă și marmură, pe vechea uliță a Iașului- Lăpușneanu, un zâmbet boem, un vers de Eminescu sau o epigramă a lui Păstorel, un foșnet de pagină și mirosul odihnitor de carte veche.

---