În ultimele zile majoritatea posturilor TV din România au difuzat știrea legată de înrăutățirea stării de sănătatea a ultimului rege al României, Regele Mihai. Într-o țară în care monarhia constituțională a reprezentat forma de guvernământ principală timp de aproape un secol, se pune întrebarea ce a însemnat în realitate aceasta și ce merite a avut? Cum o explicație simplă la o întrebare atât de complexă nu poate fi dată, se impune așadar un comentariu mai detaliat pe marginea acestei teme.

Ce este monarhia?

În Europa, monarhia s-a născut din ceea ce este definit cu termenul de problema teologico-politică. Apariția Bisericii, ca instituție a determinat nașterea unei forme de guvernământ care să facă față pretențiilor acesteia și să poată îmbină problemele laice cu cele religioase. Monarhul era trimisul lui Dumnezeu pe Pământ, dar era în același timp uns de capul Bisericii, desemnând astfel unirea dintre Tron și Altar. Totuși, acest lucru dispare cu timpul și dintre cele 11 state europene care au păstrat până astăzi forma de guvernare monarhică, majoritatea au neutralizat aspectul religios al funcției regale.

Monarhia constituțională ca alternativă la monarhia absolută nu s-a născut în Anglia, atunci când a fost proclamată celebra Magna Charta Libertatum în 1215 și nici în 1689, odată cu independența Parlamentului și Declarația Drepturilor (The Bill of Rights). Ea s-a născut în realitate din Revoluția Franceză de la 1789 după ce lupta ideologică împotriva monarhiei absolutiste discreditase dreptul divin al regilor.

După Congresul de la Viena care a pus capăt războaielor napoleoniene, monarhiile conservatoare au fost reinstaurate în Europa. În Franța însă, puterea monarhului era vădit limitată, prin intermediul unei forme de împărțire a puterilor în stat, regele având mai mult un rol simbolic și funcția de arbitru al confruntării politice. Monarhia constituțională a fost introdusă ulterior, în condițiile în care se recurgea la ea ca la un regim ideal și în statele sud-est europene.

Monarhia în România

România apela în 1866 la o dinastie străină, Carol I din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen devenind primul monarh constituțional al țării. Principiul monarhiei constituționale este că „Regele domnește, dar nu guvernează„. Privit inițial de multă lume cu scepticism, Carol I a schimbat această percepție a opiniei publice odată cu Războiul de Independență de la 1877-1878, demonstrând că se identifică, în ceasurile grele, cu țara. Același lucru l-a făcut și Ferdinand I, arătând că aparține ca soldat patriei sale adoptive și conducând România prin anii grei ai Marelui Război. Sub Ferdinand I, idealurile românilor au fost îndeplinite, la 1 decembrie 1918, realizându-se Marea Unire.

La a treia generație, toate noile dinastii s-au văzut confruntate cu o criză politică, pe care contemporanii o considerau, în majoritatea lor, o criză a democrației rezultată din apariția regimurilor totalitare în Europa. Totuși, monarhia constituțională din România nu a sucombat în 10 februarie 1938 și nici nu a dispărut la 6 septembrie 1940, odată cu detronarea regelui Carol al II-lea de prima rebeliune legionară. Ea și-a dovedit vitalitatea în cele mai grele condiții, de la 31 august 1944, data revenirii la Constituția din 1923, și până la 30 decembrie 1947, când o lovitură de stat comunistă în complicitate cu forțele de ocupație sovietice, a înscenat moartea monarhiei din România.

Faptele monarhiei românești au rămas însă în patrimoniul național. Ele sunt: independența, prima modernizare, Unirea de la 1918, reformele care i-au urmat, despărțirea României de Axă și intrarea ei în luptă deși târziu, dar într-un mod eficient pentru cauza învingătoare, recuperarea Ardealului și ultimele eforturi de a rezista în fața comunismului.

Restituirea adevăratei imagini despre trecut înseamnă și reabilitarea personală a Regelui Mihai, iar aceasta ar însemna o victorie în fața contrafacerilor grosolane și a legendelor vulgare.

 

[Sursă imagine: historia.ro]

---