CITIRE

Ce am înțeles despre România din urâțenia filmelor...

Ce am înțeles despre România din urâțenia filmelor românești (Partea I – Comunismul nostru cel de toate zilele)

Ceea ce urmează să citești este departe de a fi un articol scris „la sânge” de un critic de film, atotștiutor în ale tainelor cinematografiei și nici nu se vrea a fi opinia unui cinefil care a văzut sute de filme la viața lui, cât să îți poată recomanda vreo 20 numai dintr-o singură categorie. Așa că, am să-ți prezint lucrurile din perspectiva simplului spectator care poate face o serie de observați prin prisma emoțiilor, gândurilor, ce i-au fost transmise de anumite creații cinematografice.

Recent, mi-am descoperit pasiunea pentru filmul românesc postdecembrist: maratoane alături de Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Nae Caranfil și alții, fiecare contribuind la a mă purta prin această lume minune a cinematografiei românești. În timp, mi-au înflorit mai multe întrebări în minte. De ce continuam să promovăm obsesiv urâtul autohton? De ce, chiar și acum, după 28 de ani, facem filme care încă păstrează un iz comunist? Parcă s-ar fi lipit de noi eticheta aceasta și nu se mai șterge! Oare ce înţeleg acei tineri actori care joacă în filmele cu referire la comunism, din ce a fost comunismul într-adevăr pentru români? Acum, să fim sinceri, dacă te numeri printre norocoșii care nu s-au bucurat de ”Epoca de aur”, e clar că nu te mână un sentiment de nostalgie la vederea cadrelor cu referință directă către comunism … Dar dacă ”documentele partidului” ți-au fost ca rugăciunile de dragi, filmele cu iz comunist poate te fac oarecum să te simți ca în tinerețe, dar nu-i exclus și să gândeşti ”nu mai e ce a fost!”, ceea ce ar fi perfect adevărat.

Amintiri din Epoca de Aur (r. Cristian Mungiu, 2009)

De ce nu izbutim să ne dezlegăm de ițele ceauşiste nici în acele momente de plăcere și relaxare pe care ar trebui să le avem când ne uităm la un film? Această întrebare, plus alte câteva, le-am adresat ca un soi de plângere la adresa unor filme românești, care, deși mi-au plăcut, nu m-au lăsat să mă bucur total de ele din motiv de ”resturi de Epoca de aur”.

 

Simbolul românilor de pretutindeni: Dacia 1300 

Poate înțeleg de ce Senatorul Melcilor (r. Mircea Daneliuc) are ca mașină de serviciu o Dacie 1300, într-un film realizat în 1995, însă nu înțeleg de ce se mai conduce acest tip de mașină și în producţiile contemporane precum București Non-Stop (r. Dan Chișu, 2015) sau Două Lozuri (r. Paul Negoescu, 2016). Ce-i drept în ambele filme menționate, Dacia 1300 este mai mult decât un simbol neaoş. De exemplu, în București Non-Stop, cel mai realist film românesc pe care l-am văzut până acum, Gelu (Alexandru Papadopol) și cu partenerul lui de înșelătorie, Bodo (Dorian Boguță), provocau accidente rutiere ușoare, bine calculate pentru a le lua banii victimelor. Și numai Dacia poate accidenta ușor?

București Non-Stop (r. Dan Chișu, 2015)

Același ”duo de șoc” apare și un an mai târziu, în Două Lozuri (r. Paul Negoescu, 2016), de data asta într-o Dacie 1300 recondiționată, în căutarea biletului câștigător la Loto 6/49. Dacia 1300 a avut un rol atât de important în film încât a devenit chiar un produs de marketing, utilizat pentru promovarea producției cinematografice. Astfel, producătorii au inițiat o adevărată campanie de tragere la sorți pentru cei care se duceau la cinema să vadă Două Lozuri (r. Paul Negoescu, 2016), punându-se în joc, chiar (nu o să ghiciți!) o Dacia 1300 complet recondiționată. Deși acest film se vrea o comedie, are un umor facil și imagini de fapt triste, care surprind sărăcia și mizeria unor sate românești. Toate aceste aspecte nu îți lasă altceva decât un gust amar. Doar Dacia 1300 a salvat puțin situația, în acest schimb de replici savuros:

 

Tovarăşul mai comunist decât Ceaușescu există în fiecare grup!

Cu greu pot număra filmele românești pe care le-am văzut și nu m-au dus cumva cu gândul spre comunism. Am văzut atâtea personaje care elogiază epoca ceușistă, încât am sentimentul că e posibil să dau peste un asemenea exponent și în grupurile mele de prieteni. De fapt, cred că toți cunoaștem un Pompiliu Borș (Alexandru Papadopol) din Două Lozuri (r. Paul Negoescu, 2016), lucrătorul tipic din sistemul bugetar, nemulțumit de multe, dar fără spirit de inițiativă, un ”zgârie brânză” fără strălucire, călcat și apretat și cu o pasiune pentru a purta sandalele cu șosete. Deși, poate nu s-a dorit asta, cu siguranță poți să îl încadrezi din perspectiva comportamentului și a înfăţişării, pe vremea bunicilor tăi.

sursă imagine: i0.1616.ro

Pompiliu Borș (Alexandru Papadopol)

Cel mai bun exemplu de nostalgie după perioada de aur, pe care l-am văzut în filmele românești este pelicula Sunt o babă comunistă (r. Stere Gulea, 2013), unde apare veșnicul conflict dintre generații, reprezentat de cearta dintre Emilia (Luminița Gheorghiu) și fiica ei, Alice (Ana Ularu). Tânăra acuză „vremea când stăteam la cozi la carne” și critică tranşant sistemul comunist. Emilia, „comunista” din adunare, nu îl laudă, dar îl apără. Laitmotivul luptelor dintre oportunitățile și ideile din trecut și prezent, apare și în Sieranevada (r. Cristi Puiu, 2016). Acest film însă, nu mai aduce în prim plan un tip de nostalgie temperată precum cea a Emiliei, ci un discurs agresiv menit să elogieze comunismul și să discrediteze democrația. Vă las și pe voi să priviți:

 

Suntem capitaliștii din casele decorate ca acum 28 de ani!

Dacă tot vorbeam de ”iz”-ul comunist din unele producții cinematografice autohtone, câteodată este suficient pentru regizor doar să introducă câteva elemente funky în decor, precum telefonul cu disc, mileurile peste mobila de stejar frumos lăcuită, vitrinele din sufragerie cu pahare de cristal și vesela cea bună și să nu uităm frumoasele bibelouri Peștele de televizor sau cățelușul Azorică. Nu spun că aceste kitch-oșenii nu se află și în prezent în casele românilor dar, de ce nu renunțăm la ele măcar în filme? Apropos de telefonul cu disc, pot să pun pariu că Domnul Lăzărescu (Moartea Domnului Lăzerescu, r. Cristi Puiu, 2005) folosește același telefon pentru a suna la spital, precum cel pe care îl folosește comisarului de la serviciile de imigrări din filmul După Dealuri (r. Cristian Mungiu, 2012). Să fie oare o înțelegere între regizorii români? Puțin probabil!

sursă imagine: www.altcine.com

Dante Remus Lăzarescu (Ioan Fiscuteanu)

Chiar și în Sieranevada (r. Cristi Puiu, 2016) care se apropie cât de cât de autentica imagine a familiei românești, observăm același ”design interior”, dar de această dată, apar și elementele pur capitaliste. De exemplu, peste mileul din macrame nu mai stă peștele care nu îți îndeplinește dorințe, ci un frumos LCD, semn că au avut grijă copiii și de casa părintească.

Sieranevada (r. Cristi Puiu, 2016)

Mâine citiți tot aici despre ”boalele românilor – viciile și lucrurile sfinte” , așa cum apar ele în filmele românești contemporane.


  1. […] vorbit despre izul comunist păstrat în filmele contemporane (dacă ai ratat articolul, dă click aici și află despre ce e vorba), astăzi aduc în discuție viciile și lucrurile sfinte la români, […]

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.