În România există un număr de aproximativ 3.054 de deținuți care au șansa de a duce o viață normală după eliberare.

Sistemul penitenciar din România are în prezent 44 de unități, dintre care 33 de penitenciare, șase penitenciare spital, trei centre de detenție și două educative. Pe lângă acestea, mai sunt două centre de pregătire, odihnă și recuperare și patru de formare profesională. Cei mai mulți deținuți își ispășesc pedeapsa în regim semideschis, iar alții în regim închis.

În teorie, Administrația Națională a Penitenciarelor precizează faptul că asigură toate condițiile necesare pentru ca persoanele aflate în regimul de detenție să-și continue pregătirea școlară. În schimb doar 20% vor să-și folosească productiv timpul cât sunt încarcerați, astfel încât să-și poată continua studiile.

Care este situația penitenciarelor din România

Structura actuală reprezintă o situație statistică lunară,care reflectă dinamica intrărilor și ieșirilor persoanelor private de libertate din unitățile subordonate, precum și repartizarea efectivelor în funcție de sex, vârstă, situație juridică, stare de recidivă, cetățenie, durata pedepsei aplicate, tipuri de infracțiuni săvârșite.

În harta de mai jos se pot observa cele mai aglomerate penitenciare din țară:

Cele mai aglomerate penitenciare din România

În urma Legii 169/2017 s-a oferit compensații pentru cei care și-au executat pedeapsa în condiții precare precum: într-un loc mai mic sau egal de 4 mp/deținut. Prin urmare, s-a creat o măsura compensatorie care să le dea dreptul deținuților să fie eliberați mai devreme cu 6 zile la fiecare perioadă de 30 zile consecutive, executate într-un spațiu în neconformitate cu standardele europene.

Drept urmare, în perioada 19.10.2017 – 26.01.2018, din unitățile subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor au fost puse în libertate, ca urmare a măsurilor compensatorii, 4.458 de persoane.

Câți recidivează?

Din totalul celor 4.458 de persoane care au beneficiat de măsurile compensatorii prevăzute de legea 169/2017, au recidivat 42 de persoane, ponderea recidiviștilor situându-se sub pragul de 1%.

Având în vedere informațiile vehiculate în spațiul public cu privire la incidența recidivei în rândul populației carcerale din sistemul penitenciar românesc, Administrația Națională a Penitenciarelor a precizat că din 2012 până în anul trecut, ponderea deținuților recidiviști a scăzut cu aproape 10 procente, ca urmare a procesului de reeducare la care deținuții au fost supuși.

Ponderea deținuților recidiviști în populația penitenciară generală înregistrează un trend descendent, în anul 2017 înregistrându-se un procent  de 38,37% deținuți care au recidivat după eliberare, semn că programele de reintegrare în societate au avut efectele așteptate, comparativ cu anul 2012 când ponderea deținuților recidiviști era de 45,78%.

sursa: statusradio.gr

Oricum arată cifrele, societatea a început să se frământe, mai ales la aflarea veștii că un număr de persoane au fost eliberate înainte de finalizarea pedepsei. Cu siguranță, toți avem o serie de întrebări legate de acest subiect. Așadar, am rugat-o pe psihologul Denisa Călin să ne ofere câteva răspunsuri esențiale:

Care sunt posibilitățile de reintegrare a deținuților pe piața muncii?

În penitenciare există psihologi specializați, iar deținuții au posibilitatea de a merge spre dumnealor pentru a primi suport în vederea reintegrării ulterioare. Eu cred că probabilitatea diferă, în funcție de câțiva factori. În principiu, posibilitatea există, însă probabilitatea diferă circumstanțial. Factorii care trebuie luați în calcul sunt următorii: istoricul persoanei, disponibilitatea angajatorului, factorul de risc implicat și modul în care se raportează fiecare dintre ei la acest aspect. […] Din punctul meu de vedere, e necesara o evaluare particulară, pentru a răspunde cazual și concret la aceasta întrebare.

În cazul în care apar probleme de angajare, foștii deținuți recurg din nou la fapte ce îi poate pune în postura precedentă sau caută soluții mai eficiente?

Odată ce apar probleme, oricare dintre noi ne formulam strategii pentru a ne diminua frustrarea și a soluționa problema. Atunci, există posibilitatea să folosim o strategie cunoscută, nu pentru faptul că ar fi cea mai bună sau sănătoasă pentru noi, ci în virtutea faptului că strategiile pe care le-am aplicat anterior ne-au adus o soluție, iar noi știm că asta este un mod probat de a rezolva o situație, cel puțin temporar.

Pentru ecuația pe care o facem arată astfel: o cale nouă, dar incertă, versus o cale probată anterior, care deși vine cu un efect neplăcut, acel efect este în esență cunoscut, deci este ceva pentru care avem în momentul acesta sinapse și știm cum să îl tranzitam. Din nou, asta nu este o regulă sau o certitudine, ci este o posibilitate. Însă, posibilitatea de a reveni la vechi tipare de comportament scade atunci când demistificam <necunoscutul> și înțelegem beneficiile explorării altui mod de comportament pe care nu l-am experimentat, poate, anterior.

sursa: radiocluj.ro

Ce trebuie să facă societatea pentru aceste persoane?

În opinia mea, cred că ar trebui popularizate resursele la care ei pot să apeleze pentru a obține suport pentru reintegrare. Pentru că există posibilitatea ca existența suportului să nu fie conștientizat.

Dacă ele există, ar trebui reiterată existența lor și faptul că pot veni în ajutorul persoanei, cu specificații clare asupra modului în care pot face acest lucru. Mă gândesc aici la faptul că există agenții de protecție socială, birouri de probațiune, agenții de calificare și recalificare în muncă, fiecare cu atribuții diferite. Este util, părerea mea,  ca aceste agenții, sau entități, să exprime faptul că pot oferi ajutor în vederea reintegrării, și să itereze și felul exact în care o pot face, ca persoana să știe exact cui se poate adresa și ce fel de suport poate primi.

În sensul acesta, ce poate face societatea este să exprime disponibilitatea de a oferi suport pentru reintegrare, astfel încât persoanele care își doresc să se reintegreze să știe că pot să apeleze la acestea.

În sensul opus, pentru că este o relație care implică minim două părți, persoana care se află în aceasta situație poate să decidă, pentru sine, cum vede viitoarea perioada din viața sa. Iar atunci când acest lucru este clar, poate să meargă fie spre entități care pot să o susțină în acest sens, sau poate căuta aceste resurse și se poate adresa persoanelor abilitate în sensul acesta.

Către ce înclină foștii deținuți: reușesc să se reabiliteze și să se angajeze sau rămân cu aceleași obiceiuri?

Din punctul meu de vedere, se rezumă la cât de determinată este persoana să facă schimbarea și la felul în care percepe ca fiind plauzibilă îmbunătățirea (aici vorbim și de circumstanțele care o înconjoară, de structura persoanei respective, de sfera socială care o înconjoară și ce comportamente sau soluții sunt întărite în contextul respectiv).

Este necesar ca statul să se implice mai mult în reintegrarea deținuților în societate, dar și în reeducarea lor cât timp se află în detenție. Așadar, sistemul administrației penitenciare trebuie să asigure o mai bună organizare și desfășurare a activităților educaționale și de asistență psihosocială, care poate contribui considerabil la responsabilizarea și reintegrarea în societate  a  persoanelor  private  de  libertate. Mai ales când sunt în strânsă legătură cu instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională, cu alte instituții ale statului, precum și cu asociații și organizații nonguvernamentale. Totodată, este necesar ca, atât angajatorii, cât și societatea să aibă o deschidere către integrarea foștilor deținuți în societate ca ei să poată reprezenta o resursă umană. Fiecare om merită șansa de a se reechilibra.