De-a lungul timpului Bucureştiul a adăpostit comunităţi întregi de minorităţi etnice care i-au influenţat evoluţia culturală, economică și chiar politică. Pe străzile Capitalei şi-au făcut loc, încă din secolul al XVIII-lea, armenii, o comunitate construită în jurul pasiunii şi priceperii într-ale comerţului, în special cu ciocolată și cafea.

Începând cu anii 1800, vechile mahalale Popa Soare, Mântuleasa şi Olari au ţinut loc de casă pentru cele câteva sute de armeni stabiliţi cu tot cu familii pe malurile Dâmboviţei. La un recensământ din 1820, în Mahalaua Pod Mogoşoaia, actuală Calea Victoriei, au fost înregistrate 259 familii originare din Armenia, dintre care foarte multe se îndeletniceau deja cu negustoria, vânzând tutun sau cafea, în vreme ce alţii erau manufacturieri. Din rândul acestor familii s-au remarcat câteva personalități importante, de care ne aducem aminte și astăzi.

Manuc Mârzaian, armeanul care ne-a lăsat Hanul lui Manuc

Manuc Mârzaian a fost un personaj bizar, o combinaţie între un strălucit om de afaceri și un admirator al artelor. Aşa îl descrie Varujan Pambuccian, vicepreşedintele Uniunii Armenilor din România, pe Manuc Mârzaian, legendă a Capitalei României, cu o importantă influenţă politică în epocă. Despre Manuc se ştie că, la origini, se prezenta ca un etnic interesant, fiind, în acelaşi timp, un armean vestic, dar având şi un important bagaj oriental, o mixtură între două zone culturale majore care l-au definit ca personalitate şi l-au influenţat inclusiv în construcţia Hanului care l-a consacrat. În esenţă, era un pacifist, şi-a folosit influenţa politică pentru organizarea unor conferinţe de pace şi, la fel ca mulţi dintre conaţionalii săi, a încercat să realizeze o construcţie care să genereze stabilitate. Hanul lui Manuc se păstrează şi astăzi ca un simbol al Bucureştiului.

Festivalul Străzii Armeneşti, tradiţie şi modernitate

Armenii care altădată populau Capitala au hotărât să-şi afirme existenţa prin fapte, mai degrabă decât prin vorbe şi să se lase cunoscuţi de cei din jur. Astfel, ideea unui Festival Armenesc a venit inițial de la Londra. Ulterior, în România manifestaţia a căpătat amploare. Deşi denumirea îl recomandă ca fiind un festival dedicat exclusive etnicilor armeni, Varujan Pambuccian spune că Festivalul vine să înglobeze mai multe culturi, cea evreiască, greacă, dar şi romă. El vine ca o ocazie a comunităţii de a se exprima, de a vorbi despre sine, iar cel mai bun mod de a te face auzit rămâne etalarea elementelor definitorii. Pentru vicepreşedintele Uniunii Armenilor din România, aceasta este o ocazie pentru participanţi de a lua contact cu oameni cu un bagaj cultural diferit.

“Diversitatea e unul din motoarele foarte puternice ale dezvoltării. Pe uniformitate e foarte greu să te dezvolţi, pentru că ea, în general, conservă şi cam atât. Diverstatea este cea care aduce idei, care poate să construiască lucruri noi, pentru că aşa suntem noi, oamenii:construim combinând lucruri diverse”, susţine Pambuccian, pentru care Festivalul Străzii Armeneşti este un mare câştig şi pentru comunitatea armeană, dar şi pentru bucureşteni, în general.

Religia și cultura la loc de cinste în comunitatea armeană

Dincolo de un simţ înnăscut al negustoriei, armenii au avut de-a lungul timpului şi o preocupare deosebită pentru viaţa spirituală, cea mai veche biserică armenească din lemn din Bucureşti datând din timpul lui Matei Basarab. Mai târziu, pe locul acestei construcţii a fost zidită actuala Catedrală Armenească, conform planurilor arhitectului de aceeaşi etnie, Dimitrie Maimarlou. Biserica este construită după modelul Marii Caderale Armeneşti, cea mai veche catedrală din lume.

Populaţia armeana a contribuit şi la dezvoltarea culturii româneşti, prin personalităţi pe care le-a dat:  Spiru Haret, Garabet Ibrăileanu, Theodor Aman, Dan Barbilian sau Dumitru Bagdasar. Preocuparea pentru îngroşarea maselor intelectualităţii armeneşti apare vădit încă din 1817, când a fost construită în Bucureşti prima şcoală armenească. Mai mult, odată cu rafinarea acestei comunităţi etnice, au fost înfiinţate societăţi şi organizaţii menite să-i sprijine pe viitorii oameni de cultură. Cristalizarea unei adevărate conştiinţe a minorităţii armeneşti şi recunoaşterea ei au venit odată cu „Uliţa Armenească”, denumire atribuită zonei în care îşi ducea viaţa în Bucureşti majoritatea populaţiei imigrante din Armenia. Mai târziu, Uliţa a devenit Strada Armenească, iar denumirea se păstrează şi astăzi în Capitală.

Un aflux de armeni s-a revărsat peste Capitală în urma genocidului armenilordin Imperiul Otoaman, de la 1915. După Primul Război Mondial, în Bucureşti au venit aproximativ 50 000 de armeni. Dezvoltarea comunităţii armeneşti s-a întrerupt brusc la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, odată cu instalarea regimului comunist și a procesului de colectivizare. Astfel, puterea etnicilor armeni a slăbit considerabil şi foarte mulţi au fost nevoiți să emigreze.

În prezent, comunitatea armeană din București numără aproximativ 1 000 de persoane.

---