27 ianuarie 2022, 5:28

Cum a ascuns regimul Ceaușescu numărul morților din explozia de la Livezeni, unul dintre cele mai grave accidente din istoria mineritului românesc

Într-o zi de 29 noiembrie, din urmă cu 41 de ani, la întreprinderea minieră Livezeni două explozii succesive în subteran au dus la moartea a 53 de mineri, salvatori minieri şi militari în termen care lucrau în mină (54, conform unor surse), iar alte 77 de persoane au fost grav rănite.  Explozia din mina Livezeni, din anul 1980, este considerată cel mai cumplit accident produs în minele de cărbune din România în ultima jumătate de secol.

O parte dintre supraviețuitori și familiile celor decedați i-au comemorat luni pe cei care și-au pierdut viața în subteran. Ceremonialul religios a început la ora 10:00, când sirenele exploatării miniere au sunat timp de câteva minute, în memoria celor dispăruți, scrie RADOR.

Tragedia s-a produs din cauza acumulării metanului în galerii, pe fondul încălcării cu bună știință a normelor elementare de protecție a muncii.  Atunci au rămas orfani de tată nu mai puțin de 75 de copii, iar 15 dintre morți erau militari în termen, pe care regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu îi aducea aici să scoată căbunele din pământ.

Prima deflagraţie s-a produs în seara de 29 noiembrie 1980, prinzând în subteran zeci de mineri. La faţa locului au venit imediat reprezentanţii Combinatului Minier şi ai statului. Salvatorii minieri au intrat în subteran, unde se declarase stare de avarie, şi au fost surprinşi de o altă deflagraţie la fel de puternică, scrie zhd.ro. Decizia de a-i trimite acolo a ignorat cu bună știință semnalele potrivit cărora pericolul din subteran nu trecuse. Decizia s-a dovedit fatală, salvatorii devenind, la rândul lor, victimele celei de-a doua explozii.

O serie de mărturii impresionante despre catastrofa de la Mina Livezeni au fost publicate de scriitorul Marian Boboc, în volumul „Ultimul şut. I.M. Livezeni. 29 noiembrie 1980. File din dosarul unei explozii”.

Una dintre relatările prezentate de Marian Boboc în cartea sa şi în Ziarul Văii Jiului i-a aparţinut supravieţuitorului Doru Valache, care în anul 1980 avea 23 de ani.

„Chiar cu o zi înaintea exploziei, pe 28 noiembrie, 1980, un coleg de tură m-a rugat să vin schimbul II. Am acceptat. Îmi aduc aminte că pe la ora 17:20 s-a rupt cablul la combină. Am fost solicitat să remediez defectul. Era rupt cam pe la vreo 10 metri de combină. Drăgan, şeful de schimb, mi-a spus să înnod repede cablul, ca să ajungă combina pe staţie. Eu am refuzat şi el m-a înjurat, ameninţându-mă chiar că voi rămâne fără loc de muncă. Îmi  amintesc exact că acest şef de schimb mi-a spus: <<Mâine, unul dintre noi o să dispară>>. Nu ştia nici el cât adevăr ascundeau vorbele lui”, a mărturisit Doru Valache, în volumul publicat de Marian Boboc.

Prima explozie petrecută în 29 noiembrie a dezlănţuit calvarul din mină. „Am căzut peste alţi morţi, sub suitor. Am stat acolo circa două ore. Nu puteam să-mi mişc  nici o parte a corpului. Îmi era foarte sete. Strigam după ajutor. Încetul cu încetul am început să mă obişnuiesc cu întunericul. Îmi era o sete… Maistrul Danco era căzut cu capul în cărbune. După aproximativ două ore, am văzut o lampă. Am strigat după ajutor. Respectivul s-a îndreptat spre mine. L-am întrebat ce s-a întâmplat. El mi-a răspuns: „explozie, măi băiete”. I-am spus: „te rog frumos să mă iei de aici, că am 23 de ani şi nu vreau să mor”. Mi-a spus că dacă a venit el, nu o să mai mor. Ulterior am aflat că este vorba de inginerul Călugăru. Acesta mi-a zis că merge să aducă o targă”, relata fostul miner, citat în volumul „Ultimul şut. I.M. Livezeni. 29 noiembrie 1980. File din dosarul unei explozii”.

Deși a fost vorba de cel mai grav accident colectiv din istoria postbelică a mineritului românesc, regimul comunist de atunci a anunțat doar 49 de morți, în loc de 53 (sau 54), pentru a nu fi declarat doliul național.

Autoritățile comuniste au vrut să ascundă amploarea tragediei de la mină. În presă a fost publicat doar un ferpar, în care numărul de victime era prezentat ca fiind de numai 49 pentru că – potrivit legislației în vigoare din acea vreme – moartea a peste 50 de oameni ar fi impus declanșarea doliului național. Regimul comunist nu își dorea însă asumarea unei astfel de situații. Ar fi vrut ca evenimentul să treacă cât mai puțin observat, iar amintirea lui să se șteargă cât mai repede din memoria colectivă, scrie ziarulexclusiv.ro.

În curtea exploatării miniere Livezeni a fost ridicată o troiță în memoria victimelor acestei tragedii, iar în jurul crucii din curtea minei are loc astăzi și ceremonialul religios dedicat celor care și-au pierdut viața în subteran.

Sursa foto: radiooltenia.ro

ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

  1. WWW

    29 noiembrie

    In acele timpuri de trista amintire moartea a 50 oameni era motiv de doliu national.Astazi cand mor cateva sute pe zi ,cu largul sprijin al autoritatilor,este motiv de mandrie si de sifonare bani publici!Halal capitalism in statul de drept!

    • Cristian

      9 decembrie

      Nu era motiv de doliu, ca nici macar nu stiai adevarul. Si atunci se furau bani, exact ca azi. Azi doar e furtul pe fata pentru ca prostimea voteaza numai hoti care ii mint frumos la TV.

    • Nscandal

      9 decembrie

      Mda….analfabet functional….citesti, dar nu intelegi.

  2. Johan Nicolescu

    9 decembrie

    Este foarte greu de inteles pentru cei care nu cunosc si nu au trait in zonele miniere, cat de grea si riscanta este meseria de miner, profesia de inginer de mine, o meserie si o profesie in care stii ca mergi la lucru dar, nu stii daca te mai intorci, acasa … la copii … la sotie … la parinti …

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.