Un material de Valentin Busuioc

Supranumit „Fellini al Balcanilor”, Emir Kusturica (regizor sârb născut în Sarajevo în 1954) și-a câștigat faima încă de la al doilea lung-metraj („Tata în călătorie de afaceri”, 1985, despre viața și familia unui funcționar trimis într-un lagăr de muncă după ce îl ironizase pe Tito), peliculă care i-a adus primul Palme d’Or. Tot la Cannes, Kusturica a primit premiul pentru cel mai bun regizor, cu „Vremea țiganilor” (1988 – o poveste despre dragoste, sărăcie și hoție; pe scurt: școala vieții). Însă perioada lui de aur a fost în anii ’90, când cineastul a trecut oceanul (cu „Arizona Dream”, 1993, primul film turnat în SUA, avându-l pe Johnny Depp în rolul principal) și când a câștigat al doilea mare premiu de la Cannes (cu magnum opus-ul „Underground”, 1995, o zguduitoare dramă despre destrămarea Iugoslaviei). Cel mai probabil, Kusturica este cunoscut publicului românesc pentru comedia țigănească „Pisica albă, pisica neagră” din 1998. Anii 2000, însă, nu au mai fost la fel de prodigioși, artistul sârb regizând doar două lungmetraje artistice (dintre care s-a remarcat „Viața e un miracol”, 2004, pentru care Kusturica a construit un sat de la zero) și două documentare (dintre care cel mai important a fost „Maradona” – 2008).

Și astfel ajungem în zilele noastre, când Emir Kusturica a spart gheața cu „Pe drumul laptelui” („Na mlečnom putu” / „On the Milky Road”) – primul lungmetraj artistic al deceniului, lansat în februarie în Serbia și ajuns în cinematografele din România în această toamnă.

Pe scurt, povestea sună cam așa: Kosta (personajul lui Emir Kusturica) este un lăptar care duce lapte de la ferma Milenei pe frontul unui război neprecizat (putem presupune că era vorba despre conflictul sârbo-bosniac din 1992-1995), având grijă să se ferească de gloanțele inamicilor. Într-o zi, la fermă apare o femeie fără nume, refugiată de război (să-i zicem Mireasa – jucată de Monica Bellucci), care urmează a se căsători cu Zaga, fratele Milenei (interpretat de către Predrag „Miki” Manojlović, pe care îl cunoașteți din „Tata în călătorie de afaceri” și „Underground”). Problema este că Mireasa se îndrăgostește de Kosta și fuge cu el, cei doi având grijă să evite niște soldați care cel mai probabil o căutau pentru unul dintre foștii ei iubiți.

Înainte să trec la următoarea idee, trebuie să spun câte ceva și despre jocul actorilor: Monica Bellucci se păstrează la înălțime, meritându-și din plin titlul de „divă” (cu sensul de „zeiță” în italiană), Sloboda Mićalović debordează de energie, fiind o încântătoare surpriză pentru cei care o văd pentru prima dată într-un film, dar Emir Kusturica pare că nu-și găsește locul, dând impresia că personajul este prea mare pentru el. În schimb, Miki Manojlović (altminteri, un actor cât se poate de expresiv) nu este exploatat la maximul lui potențial, lipsind aproape total gros-plan-urile ce i-ar fi dat ocazia să își folosească din nou binecunoscuta mimică.

În altă ordine de idei: esențial în „Pe drumul laptelui” nu este firul epic (cineastul n-a mai scos un lungmetraj artistic unde narațiunea să atârne greu în balanță de la „Viața e un miracol”), ci detaliile suprarealiste care i-au făcut pe critici să îl catalogheze pe Emir Kusturica drept un vrednic urmaș al italianului Federico Fellini (iar imaginea HD este de mare ajutor în acest sens). Într-adevăr: regăsim acum mijloacele artistice din aproape toate celelalte pelicule (și de-asta spun că Emir Kusturica a devenit propriul epigon): fantezia steampunk din „Arizona Dream” (aici, relația ludico-dureroasă a unor oameni cu mecanismul unui orologiu), dragostea și distracția – inclusiv nunta – în vremea războiului (omniprezente în „Underground” și în „Viața e un miracol”), scăparea neașteptată și neverosimilă din situații-limită (a se vedea și „Pisica albă, pisica neagră”), obsesia pentru rochia de mireasă care plutește (pe care o știm din „Vremea țiganilor” și din „Underground”), precum și animalele dresate. Mă văd nevoit să insist puțin asupra animalelor, întrucât în celelalte filme ele au fost sporadice, dar acum ocupă un loc de cinste: nu o dată apare câinele care îi rupe bătrânei câte o creangă cu fructe sau cocoșul care se bate cu propria imagine din oglindă. Dar cele mai importante necuvântătoare sunt șoimul călător (care îl scoate nu doar pe Kosta din necazuri) și vipera cu corn (care se luptă corp la corp atât cu protagonistul, cât și cu Mireasa, în niște scene bine construite ca tensiune).

Am menționat în titlu cuvântul „metanoia”, care – simplist spus – înseamnă „căință”, dar al cărui sens dezvoltat este de „schimbare a spiritului întru îndumnezeire”. Finalul filmului ni-l arată pe Kosta 15 ani mai târziu, călugărit. Aici trebuie să remarc o premieră în opera lui Emir Kusturica: dacă până acum filmele sale vorbeau despre identitatea balcanică prin prisma războiului, a hazului de necaz și a multiculturalismului (în cartea autobiografică „Unde sunt eu în toată povestea asta?”, regizorul se declară iugoslavist, nu sârbocentric), odată cu „Pe drumul laptelui”, Kusturica (botezat ortodox în 2005, sub numele Nemanja) își adaugă viziunii artistice un element ignorat până acum: dimensiunea ortodoxă a acestui colț sud-estic de Europă. De altfel, per ansamblu, „Pe drumul laptelui” este destul de plictisitor pentru cei care îi cunosc filmografia lui Emir Kusturica. Totuși, sfârșitul peliculei salvează situația, printr-o turnură radicală a filosofiei pe care se bazează opera de față.

De altfel, tocmai pentru scenele de final vă recomand să priviți filmul, întrucât ele promit o nouă orientare artistică a lui Emir Kusturica. Fără ele, mult mai cinstit din partea regizorului ar fi fost să își intituleze această creație „Underground – partea a doua, fără drama istorică, dar cu un plus de hollywoodianism”, unde exploziile și scenele sângeroase sunt la ele acasă, de câteva ori chiar în mod gratuit.

[Sursă imagine cover: onthemilkyroad-lefilm.com]

---