Cum îl chema de fapt pe Tudor Arghezi, de ce a ajuns în spatele gratiilor, cine l-a reabilitat și ce rol au jucat pamfletele sale? La 21 mai 1880 se năștea unul dintre cei mai valoroși publiciști din literatura română, căruia Arhivele Diplomatice ale Ministerului român al Afacerilor Externe îi dedică un articol ilustrat cu imagini și documente de arhivă.

Unul dintre autorii canonici ai literaturii române şi un reprezentant de marcă al liricii române moderne, Tudor Arghezi (21 mai 1880-14 iulie 1967) a fost și un redutabil publicist și pamfletar.

Pe numele său adevărat Ion M. Theodorescu, poetul a debutat în presa literară la doar 16 ani, în revista „Liga ortodoxă” condusă de Alexandru Macedonski. A folosit pentru prima oară pseudonimul Arghezi în anii 1897-1899, când publică proză şi poezii în „Revista Modernă”.

Ca mulţi din colegii săi de generație, Arghezi a fost contemporan cu momente decisive din istoria primei jumătăți a veacului trecut: participarea României la Primul Război Mondial, de partea „greşită” în opinia sa, făurirea României Mari, regimurile care s-au succedat în cei 30 de ani ce separau realizarea aspiraţiilor naţionale (1918) de instaurarea regimului comunist (1948).

Marele poet s-a raportat diferit la fiecare dintre acestea: a colaborat cu germanii în perioada ocupației din 1916-1918, Regelui Carol i-a dedicat volume omagiale, a criticat alianța cu naziștii și a fost arestat de către regimul antonescian, denigrat şi marginalizat de comunişti, ulterior a colaborat și a fost reabilitat tot de către aceştia!

În ajunul plecării lui Carol II de pe tron şi din ţară, Tudor Arghezi era deja un scriitor şi publicist consacrat, o voce influentă în presa românească, scriu Arhivele Diplomatice ale Ministerului român al Afacerilor Externe.

Punctul culminant al faimei sale jurnalistice l-a reprezentat, pe lângă ziarul „Bilete de papagal”, virulentul pamflet intitulat „Baroane”, publicat în „Informaţia zilei” la 30 septembrie 1943, vizându-l pe ambasadorul german la Bucureşti de la acea vreme, von Killinger. Regăsim în acest pamflet o virtuozitate literară concretizată în ceea ce teoreticienii literari numesc „figurile vehemenței”, printre care: sarcasmul, admonestarea, acuzația interogativă.

După acest act sfidător a fost arestat şi trimis în lagărul de la Târgu Jiu (2 octombrie-30 decembrie 1943). Experiența carcerală nu îi era străină, poetul mai fusese închis, între 1918 – 1919 împreună cu alți 11 ziarişti şi scriitori printre care şi Ioan Slavici, la penitenciarul Văcăreşti, fiind acuzat de trădare, pentru colaborarea cu autorităţile germane de ocupaţie!

După 1947, Tudor Arghezi n-a mai putut semna aproape nimic în presă. O primă reacţie împotriva noii ordini ce se impunea treptat în România a constituit-o seria de articole publicate săptămânal în „Adevărul”.

În 1948, Sorin Toma publica în „Scânteia” un articol devenit celebru, „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care întreaga operă a poetului era pusă la zid, acuzată ca fiind o ilustrare a clasei burgheze, a decadenţei. Din acel moment, lucrările lui Arghezi au fost interzise, el retrăgându-se complet din viaţa publică în casa sa din Strada Mărțișor.

Poetul va fi reabilitat abia la mijlocul anilor ’50, de către Gheorghiu-Dej, însă cu prețul colaborării cu noul regim. I-au apărut mai multe volume de poezii, precum și articole în presă.

În 1955, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a fost ales membru al Academiei Române, cu zece ani mai târziu aniversarea sa celor 85 de ani de viață fiind sărbătorită fastuos. În 1967 a beneficiat de funeralii naționale.

După zeci de ani de oscilări între diverse regimuri, de derivă și căutări, de recluziune ori interzicere, dar și de compromisuri și abdicări morale precum „pactul cu diavolul” din anii negri ai comunismului, Tudor Arghezi rămâne totuși unul dintre marii poeţi naţionali și unul din cele mai redutabile condeie publicistice din România.

Vă prezentăm o Notă de convorbire păstrată în ArhiveleDiplomatice, datată 16 octombrie 1943, o prețioasă mărturie a efectelor virulentului pamflet arghezian.

Este vorba în fapt de o audiență la cererea baronului Manfred von Killinger însuși, acesta aducând cu sine la întâlnirea cu Mihai Antonescu, ministrul de Externe și vice-președintele Consiliului de Miniștri, chiar numărul cu pricina al „Informației zilei”!

„Baroane!” era considerat „o penibilă literatură de pamflet murdar cu o dialectică grosolană și microbiană pe care D-ul von Killinger îl consideră îndreptat împotriva D-sale”. Numărul 2 al regimului antonescian a încercat în zadar un număr precar de echilibristică diplomatică căutând să îl convingă pe diplomatul german că nu ar fi vorba despre el, ci, eventual, despre un baron ungur.

Finalul întâlnirii este redat de fraza-cheie din acest document: „Dl. Von Killinger mi-a spus că nu se formalizează, pentru că aceasta este viața, că el are impresiunea că articolul este totuși îndreptat împotriva D-sale și că dorește să-mi atragă atenția că pamfletele sunt avangarda revoluțiilor”!

Ecoul articolului și reacțiile germane au determinat internarea în lagăr a autorului, pamfletul fiind tradus și expediat în lumea liberă prin intermediul Legațiilor Argentinei, Elveției și Suediei la București, așa cum rezultă dintr-o notă a Serviciului Special de Informații. Nu este puțin pentru un poet să declanșeze un veritabil scandal diplomatic în plin război mondial!

Cât despre baronul Manfred von Killinger, acesta s-a sinucis în sediul Legației Germaniei la 2 septembrie 1944 împreună cu Hella Petersen, secretara sa, pentru a nu fi luat prizonier.

În dosarul acestuia de protocol păstrat la Arhivele Diplomatice ale regăsim câteva piese inedite privind documentarea expertizei criminalistice, printre care și glonțul fatal.

 

---