La 20 de ani, Daniela Simulescu scria primul text care a făcut-o să se gândească că ar trebui să dea viață poveștilor la care se gândește. 20 de ani mai târziu, lansa primele cărți. Într-un interviu acordat editiadedimineata.ro, scriitoarea vorbește despre poeziile pe care i le-a dedicat un admirator, greutățile întâmpinate când a încercat să publice primele cărți, cum a învățat să iubească România și cum o să ne revenim după criza medicală a momentului.

 

Personaj

În procesul de creație, Daniela devine personaj pentru a putea să înțeleagă ce o să urmeze în poveste. „De cele mai multe ori, când scriu, indiferent că scriu la laptop sau pe unul dintre caietele mele, pe care le țin la îndemână tot timpul, ceva din mine se pierde și ceva se câștigă. Este ca și cum pătrund într-o nouă realitate care nu îmi aparține. Este un joc de-a fi, chiar și pentru o clipă, altcineva. Când scriu, totul se schimbă. Iar când nu scriu, mă gândesc la personajele mele. Le inventez și le reinventez, le pun în fața unor provocari și le urmăresc reacțiile, devin personaj ca mai apoi să încerc să privesc obiectiv. Altfel spus, încerc să rămân detașată transmițând totuși emoții, pentru că emoțiile sunt cele ce ne definesc ca oameni.”, spune Daniela.

Amintiri

Într-o perioadă, Daniela a fost muza unui admirator care îi dedica câte o poezie în fiecare seară de luni. „În copilarie scriam compuneri pentru școală. În restul timpului, eram ocupată să mă joc, să dau forme norilor și să citesc. La început citeam povești, apoi, pe măsura ce timpul a trecut, am evoluat ca cititor. Mi s-a întâmplat de multe ori să am probleme la școală pentru că  «uitam» să îmi fac temele. Dar iubeam cărțile și minunatele istorii ce se desprindeau din paginile lor. Nu pot să spun că am fost preocupată vreodată sa trimit misive iubiților sau admiratorilor, poate dimpotrivă, dar a existat cândva, demult, un tânăr care îmi scria în fiecare luni seară o poezie. Avea chiar un nume obisnuița aceea, se numea ironic  «din ciclul de luni seara pentru Dana» sau ceva în genul acesta. Mărturisesc că am păstrat poeziile pentru că îmi amintesc de o perioadă frumoasă din viața mea, dar și pentru că erau poezii drăguțe, scrise cu mult umor.”, își amintește scriitoarea.

Ca la 20 de ani

La 20 de ani, Daniela scria primul text despre un moment neplăcut. „Primul text l-am scris pe la 20 de ani, un text scurt în care povesteam o întâmplare mai puțin fericită din viața mea. De fapt, era o impresie a unei trăiri ce s-a estompat în momentul în care am așternut pe coala albă ce simțeam. Anii ce au urmat am scris din cand în cand poezie, poezii scurte cu versuri albe ce răsăreau de nicăieri in miez de noapte. S-a întamplat să le mai citească prietenii și de aici a venit gândul că poate exista ceva în interior care merita spus mai departe. Ani intregi m-am întrebat dacă pot și vreau să îmi aștern gândurile și să încerc să îmi transmit emoțiile, și dacă dincolo de masca socială pot să mă expun ca ființă. Întâmplarea a facut ca într-o după amiază sa il cunosc pe cel care avea sa devina editorul primei mele cărți. Vorbind despre cărți mi-a spus ca cel mai probabil cartea pe care aș scrie-o, s-ar pierde, așa cum se întâmplă cu multe altele, pentru că oamenii nu mai citesc. Mi-am spus atunci că nu este important ce se întâmplă mai departe și că, probabil, dacă asta simt, asta ar trebui să fac.”, povestește Daniela.

Eu din ei

Când se gândește la prima carte lansată, Daniela își amintește de oameni și emoții. „Prima carte este despre oameni si emoții. O carte simplă despre oameni care își doresc să iubească și să fie iubiți, care uneori pierd dar înțeleg că in orice pierdere există o lecție de viață pe care dacă ai curaj să o înțelegi, îți poate schimba viața. Personajele mele trăiesc complex, în interior, își pun întrebări legate de existența lor și se străduiesc să se accepte așa cum sunt. De fapt, a fost o încercare de a așterne laolaltă lucruri pe care le gândeam și în care credeam eu însămi. Nu este istoria nescrisă a unor oameni pe care îi cunosc și nici istoria mea. În final, am ales să spun că indiferent de lucrurile pe care le trăim, noi alegem dacă putem fi fericiți sau nu, sau dacă ne putem acorda cu propria ființă pentru a atinge armonia.”, explică scriitoarea.

Fascinația iubirilor trecute

Daniela crede că a doua carte publicată a ajutat-o să se maturizeze ca scriitor. „Am început să scriu a doua carte imediat ce am trimis-o pe prima editorului spre analiză. Așteptam răspunsul acestuia, urma să îmi spună în termen de o lună daca textul poate fi publicat, și îmi amintesc că era luna ianuarie și era frig. Am scris primele cuvinte fără să am un plan și fără să mă gândesc neapărat la niște personaje și la ce aveau ele de spus. Erau câteva cuvinte înșiruite pe o coală albă. Curând cuvintele au căpătat sens și personajele au prins contur. Scrisul reprezintă o provocare pentru mine. Înseamnă să caut în interior acele lucruri care m-au impresionat, care au semnificație și să încerc să le exprim astfel încât să nu-și piardă esența. Cu siguranță m-am maturizat scriind a doua carte. Acelasi feedback l-am primit din partea celor care au citit și care au fost de parere că cea de-a doua carte este categoric mai bine scrisă. Ca sa îl citez pe unul dintre prietenii mei, scriitor,  «a doua carte pierde ceva din sinceritatea brutală a primei cărți și câstigă prin stil».”, povestește Daniela.

Sfaturi pentru tineri

Pentru Daniela, scrisul în sine e mai important decât recunoașterea. „Cred că fiecare scriitor își scrie cărțile atunci când simte că trebuie să o facă. Este important să publici atunci când ești pregătit să te expui analizei și criticilor celorlalți, să fii pregătit, poate, să întâmpini eșecul și, mai ales, să nu te lași influențat de succes. Firește, mă refer la orgoliu. În ceea ce mă privește, este mai important scrisul în sine și nu neapărat recunoașterea, cel puțin până acum, asta am simțit. Am înțeles că a publica nu este sinonim cu avea succes sau cu a primi recunoaștere, dar asta nu mă împiedică să visez că într-o bună zi, sau chiar acum, voi scrie o carte care să însemne ceva pentru cititori.”, transmite scriitoarea.

 Lupta cu perfecționismul

Daniela a fost întotdeauna într-o luptă cu perfecționismul. „Mereu am fost perfectionistă, până în ziua în care am înțeles că în căutarea perfecțiunii poți să pierzi multe alte lucruri din vedere. Renunțând să mai caut perfecțiunea am renunțat să controlez viața. Mi-am permis să devin ceea ce eram în realitate și am permis vieții să se întâmple. Iar mie acel moment mi-a adus cele două cărți. Mi-ar plăcea să mă citească mulți oameni și asta mai ales pentru că ar însemna ca textele mele sunt suficient de bune pentru a fi citite.”, povestește Daniela.

Despre trăiri

Daniela crede că trăirile personajelor ei sunt trăirile ei din trecut. „Mă fac să zâmbesc multe lucruri gândindu-mă la cărțile mele. Mai întâi febrilitatea cu care am așternut cuvintele, apoi emoțiile pe care le-am trăit în așteptarea răspunsului editurilor. Zilele acelea m-am simțit ca în studenție, ca după un examen important. Întotdeauna am fost o bună ascultatoare și destul de empatică, asa ca poveștile celorlalți devin poveștile mele. O poveste altfel, transformată, pentru că este imposibil să scriu detașându-mă de ce simt eu cu adevărat. Cărțile sunt o prelungire a sufletului meu: spaimele, zâmbetele, sufletul, toate acestea se regăsesc în paginile textelor scrise de mine. Trăirile mele devin trăirile personajelor mele, iar uneori zâmbesc cu zâmbetele lor.”, explică autoarea.

Despre România 

Autorii români au învățat-o pe Daniela să-și iubească țara. „Am crescut citind autori români. Cărțile acestora m-au inspirat, mi-au dăruit orizonturi noi, bucurie sau amărăciune, și mângâiere uneori. Mă simt legată sufletește de Cezar Petrescu și Zaharia Stancu. Din paginile cărților lor am învățat să îmi iubesc țara și am înțeles multe despre natura umană. Mă gândesc cu mult drag la țara mea. Dacă separi țara de nenumăratele probleme ale națiunii, rămân frumusețea locurilor, zâmbetele oamenilor care nu îmi datoreaza nimic din zilele în care totul merge prost, amintirea iernilor copilăriei mele, dealul din spatele casei părinților mei și cerul. Nici nu îmi pot imagina o limbă mai potrivită pentru a scrie, și, poate pare o exagerare, dar pentru mine limba română este cea mai frumoasă și mai expresivă limba de pe pământ. Asta nu înseamnă că într-o bună zi nu mi-aș dori ca textele mele să fie traduse și publicate în alte țări.”, explică Daniela.

Coronavirus

Daniela se simte afectată de criza medicală prin care trece omenirea. „Mă afectează profund fiindcă este vorba de oameni, iar oamenii sunt întotdeauna fragili. Cred că uneori ne putem pierde ușor valorile, principiile și că putem abandona, în situații de criză, idealurile înalte ce ne animă. Sau, dimpotrivă, putem ajunge să ne cunoaștem mai bine și să înțelegem că ne putem aduce aportul la ceva mai presus de interesele personale. Oricum, la începutul acestei crize, mi-am propus ca indiferent ce va fi să rămân optimistă și încrezătoare în existență.”, spune scriitoarea.

Autoizolare

Deși îi lipsesc ieșirile cu prietenii, Daniela a acceptat că trebuie să se autoizoleze. „Cumva, pentru mine autoizolarea nu este un lucru foarte dificil. Au fost multe zile, mai ales în anii din urmă, de când scriu în mod constant, când am stat în casă zile în șir pentru că aveam impresia că nu îmi ajunge timpul. Am acceptat cu ușurintă ideea că trebuie să stau în casă și că acest lucru este necesar și în beneficiul tuturor. Am ieșit doar dacă situația mi-o impunea și cu multe precauții. Sigur că îmi lipsesc întâlnirile cu prietenii, plimbările seara târziu în căutarea inspirației și pierdutul timpului la una dintre cafenelele unde mergeam din timp în timp.” , povestește Daniela.

Povești

Scriitoarea crede că după această criză, se vor scrie multe povești. „Se vor scrie povești despre oameni inimoși care se sacrifică pentru ceilalți, despre bucuria reușitei atunci când lupți cu forțe inegale cu un adversar nevăzut și de aceea cu atât mai periculos. Povești despre omul de lângă tine, cel care te încurajează și speră din toata inima că totul va fi bine. Și povești dureroase în care moartea nu mai este o noțiune abstractă care i se întâmplă întotdeauna altcuiva.”, crede scriitoarea. 

Viața după pandemie

Cum vede Daniela viața după criza medicală prin care trecem? „La sfârșitul pandemiei, toți vom fi afectați într-un mod sau altul, economic, social, uman, prin această distanțare socială. Mai sunt și aceia care vor pierde persoane dragi, își vor pierde sănătatea și dorința de a lupta. Și nu este doar pandemia, ci criza economică ce se prefigurează, imensele probleme ce vin la pachet. Cred că după o perioadă de doliu, pe care toți ar trebui să o purtăm în suflet, fie că am fost afectați direct sau nu de coronavirus, fiecare dintre noi o sa devină cineva mai bun, mai înțelept, mult mai convins că omenia și onestitatea ne duc mai aproape de ceea ce suntem noi cu adevărat, omul întregit, omul luminos, omul asupra căruia Dumnezeu a suflat forța vieții.”, transmite Daniela Simulescu. 

Fotografii: Arhivă Daniela Simulescu

---