Castelul din Câmpina a fost locul de reculegere pentru savantul cu spirit renascentist Bogdan Petriceicu Hașdeu după trecerea în neființă a unicei sale fiice, Iulia. Despre această construcție aflată în Câmpina se aude că este una dintre cele mai bântuite locuri din România.

Despre Iulia Hașdeu se știe că a fost un geniu în miniatură. Aceasta la numai doi ani și jumătate știa să citească, la patru ani scria, la numai cinci ani, deși greu de crezut compunea primele poezii, la opt ani termina școala primară pentru ca la 11 ani să termine liceul Sfântul Sava din București. Copila scria povești pentru copii și versuri încă de la vârsta de șapte ani pe teme istorice. Ajunsă în adolescență aceasta cunoștea trei limbi străine (franceză, germană, engleză) și se axa pe scrisul de povești, piese de teatru și poezii. La numai 16 ani Iulia Hașdeu a devenit prima româncă înscrisă la Universitatea Sorbona. Aceasta urma să susţină licenţa în Filosofie la Facultatea de Litere din cadrul importante universităţi. Se aude că la Paris copila de numai 16 ani reușea să-și uimească toţi profesorii.
În toamna anului 1888 cu doar câteva luni înainte de a împlini 19 ani moare suferind de tuberculoză.

Foarte îndurerat de pierderea unicei sale fiice Hașdeu a construit o clădire ciudată între anii 1894 și 1896, fiind destinată să rupă distanța dintre cei doi și pentru a crea un mijloc de comunicare. Legătura dintre tată și fiică era întreținută prin ședințe de spiritism.

Edificiul a fost denumit „Templul de Spiritism de la poalele Carpaților”. Acesta împreună cu locul de veci al familiei din cimitirul bucureștean Bellu sunt singurele temple de spiritism din lume.

Despre acest castel a scris o descriere și dramaturgul Ion Luca Caragiale în urma unei vizite din anul 1896 la Câmpina. Scriitorul rememorează într-o lucrare detaliile clădirii. „Păşim pragul şi ne aflăm sub domul înalt din centrul clădirii. În mijlocul sălii circulare, stă liniştit un stâlp masiv de zidărie, de culoarea marmorii trandafirii. În partea din spate a stâlpului, împotriva uşii de intrare e o scară care suie la celelalte două. În rând cu galeria, deasupra stâlpului pe care se reazimă scările, este un pod susţinut de stâlpi subţiri de fier. Deasupra acestui pod stă sub domul albastru, statuia Mântuitorului, o dată şi jumătate mărimea naturală. Statuia este de lemn, şi colorata, dupa stilul evului mediu, este o operă de rară frumuseţe a sculptorului Casciani din Paris. Mântuitorul se ridică deasupra unor nouri, către cer cu braţele deschise, cu privirea aplecată spre pământul pe care-l binecuvântează cu amândouă mâinile. Din ochi îi pică lacrimi, în mâini şi în picioare se vad urmele cuielor şi pe frunte ale ghimpilor. Divinul Fiu se înalţă cu faţa către isvorul luminii, către Răsărit”, redacta Ion Luca Caragiale.

Bogdan Petriceicu Hașdeu și-a descris toate întâlnirile cu Iulia într-un jurnal. Încă din perioada 23 decembrie 1890 până în 18 aprilie 1903 acesta a notat 101 rezumate despre ședințele de spiritism în care reușea să ia legătura cu Iulia. Din aceste manuscrise s-a aflat și faptul că Hașdeu ar fi primit planurile castelului chiar de dincolo de moarte de la Iulia. Acesta era convins că „Marele Templu” este casa fiicei sale. „Asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă”, spunea Hașdeu celor veniți în vizită sau din curiozitate la castel.

Castelul ridicat în memoria Iuliei Hașdeu a devenit un punct principal de atracție și izvor de legende. O poveste spune că Iulia Hașdeu poate fi auzită cum cântă noaptea la pian, iar tatăl său aplaudă și strigă bravo. Oamenii locului mai spun și că pianul se poate auzi ziua cântând, iar în unele nopți chiar bătrânul Petriceicu iese la geam și urlă ca un lup.  „Nimeni nu calcă prin faţa castelului. Oamenii trec pe partea cealaltă a străzii şi se închină, speriaţi ca de dracul”.

Există și o înregistrare surprinsă de camerele de supraveghere din castel pe care se observă trei cercuri luminoase care se mișcă dintr-o parte într-altă. Acest fenomen nu a putut fi explicat de niciunul dintre angajaţii Muzeului „Iulia Hașdeu”. „Sunt perfect rotunde, luminoase aşa cum se văd şi dacă ar fi fost să spunem într-un anumit unghi fără să se mişte, dacă nu ar fi venit dintr-un colţ în altul al demisolului, s-ar fi găsit o explicaţie…” a declarat directorul muzeului, Jenica Tabacu. O angajată a muzeului a declarat că „Iarna stăteam cu colega şi auzeau melodia. La un moment dat, colega zice: auzi ce aud şi eu? Și tot aşa un pic de teamă mi-a fost.” a spus Elena Bărbieru. Poveştile cu spirite din castelul închinat Iuliei Hașdeu dăinuie tocmai din perioada interbelică și se continuă în prezent.

Localnicii spun de asemenea că există o poveste despre Iulia care ar fi fost văzută de oameni pe terasa castelului cu un buchet de margarete în braţe. Legenda spune că, a doua zi după strania apariţie, grădinarul ar fi găsit în curte flori de margarete, deşi acest lucru era imposibil pentru că nu era sezonul florilor. Castelul a rămas în picioare şi astăzi, continuând să fie un loc încărcat de povești şi misticism. Ca amintire a copilului grăbit şi tot odată genial plecat prea devreme, dar şi a durerii tatălui care şi-a pierdut tot ce avea mai de preț pe lume.

 

 

 

---