CITIRE

DOCUMENTAR: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață ...

DOCUMENTAR: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală”. 35 de ani de la moartea poetului Nichita Stănescu

Astăzi se împlinesc 35 de ani de când celebrul poet Nichita Stănescu, unul dintre cei mai importanți scriitori români, de o aplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, care făcut parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici s-a stins din viață. Acesta a fost considerat unul dintre cei mai apreciați poeți, încă din timpul vieții. A fost laureat al Premiului Herder, iar în 1980 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură: “O viziune a sentimentelor”, “Necuvintele”, “Epica magna”, scrie Descoperă.ro. 

 

Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia romanească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a structurilor limbajului și viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor.Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic, în jurul cărților sale dându-se o adevărată „bătălie a (neo)modernității”, Alexandru Condeescu, 1999.

„În jurul operei şi personalităţii lui Nichita Stănescu s-au creat mituri şi s-au dat bătălii. Poet de anvergură europeană, poate cel mai de seamă din vremea vieţii sale, active literar mai bine de un sfert din veacul trecut, el a dat tiparului într-un interval relativ scurt de timp (din primăvara lui 1957 până in iarna lui 1983) o operă care a marcat hotărâtor traiectoria literaturii române postbelice.

Autor a 16 volume de versuri, patru antologii de autor, două culegeri de eseuri şi proză poematică şi al multor altor texte şi poezii publicate în periodice ori risipite pe la prieteni, Nichita Stănescu a scris de-a lungul timpului o singură şi unică Mare Carte pe care ar fi vrut-o cât mai ‘impersonală’: Cronica în poeme a propriei sale existenţe.

Asumată ca destin, viaţa sa va fi ‘contemplată din afara ei’ prin actul poetic, într-o perpetuă tensiune între ‘întâmplările exaltate’ liric, ‘rupturile’ existenţiale şi căutarea sensurilor lor”, arată criticul literar Alexandru Condeescu în studiul introductiv la volumul ”Nichita Stănescu. Opera Magna” (vol I, 1953-1965, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004), confrom Agerpres.ro.

Nichita Stănescu a urmat cursurile şcolii primare, între 1940 şi 1944, la Ploieşti (primele două clase) şi, după evacuarea oraşului din cauza războiului, la Buşteni şi, în refugiu, la Vălenii de Munte, iar apoi, între 1944 şi 1952, cursurile Liceului ”Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti (numit ulterior Liceul ”I.L. Caragiale”).

Între 1952-1957 urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Îi are ca profesori pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, iar printre colegi pe Matei Călinescu şi pe Eugen Simion, care îi fusese şi coleg de liceu, se arată în ”Dicţionarul general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române, la Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007).

Sursă Foto: rador.ro

Nichita Stănescu a debutat în revista ”Tribuna”, la 17 martie 1957, cu poeziile ”Au fost oameni mulţi…”, ”La lemne, Pământ!”, sub titlul generic ”1907”. Versurile fuseseră recomandate de Dumitru Micu, asistent universitar şi critic literar.

La 21 martie 957 Nichita Stănescu reuşeşte să publice poemul ”1907” în ”Gazeta literară”, condusă atunci de Zaharia Stancu. Debutează editorial în 1959, în volumul colectiv ”Sub semnul revoluţiei: 30 de tineri poeţi”, cu o prefaţă de Mihai Gafiţa, iar individual cu ”Sensul iubirii”, carte apărută în 1960, ”primită bine de criticii tineri, care au sentimentul că se întoarce o pagină nouă în poezia românească” (”Dicţionarul general al literaturii române”).

Despre Nichita Stănescu, prietenul său, poetul Ștefan Augustin Doinaș spunea următoarele:

Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea … doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului.

Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei”, Ștefan Augustin Doinaș, 1995. 

Pentru creaţiile sale a obţinut, de-a lungul anilor, numeroase premii: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul ”O viziune a sentimentelor” (1965), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ”Necuvintele” (1970), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ”Cartea de recitire” (1973), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul ”Starea poeziei” (1976), Premiul ”Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru ”Epica magna” (1980).

În 1981 a fost distins cu Medalia ”Meritul Cultural”, clasa a II-a, iar în 1982 i-a fost acordat Marele Premiu ”Cununa de Aur” în cadrul festivalului ”Serile de Poezie de la Struga” (Iugoslavia).
Grav bolnav, Nichita Stănescu s-a stins din viaţă la 13 decembrie 1983, la Bucureşti. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.