Sergiu Nicolaescu este de departe cel mai important cineast al României, având în palmares peste 54 filme, plus 27 coproducții. Printre principalele pelicule istorice regizate de acesta aminintim titluri precum: „Mihai Viteazul” (1970), „Mircea” (1989), „Dacii” (1967), „Un comisar acuză“ (1974).
În majoritatea filmelor lui Sergiu Nicolaescu există o hiperbolizare a tuturor domnitorilor români, iar din acest motiv toate filmele de gen au un final fericit, în care voievozii sunt elogiați pentru marile lor victorii, acest lucru nefiind în totalitate adevărat.
Acest fenomen al „coafării istoriei” doar în scopuri propagandistice a schimbat în totalitate unele date istorice în favoarea PCR, maximizând ideea etnogenezei românești, pentru a crea la nivel colectiv o conștiință comună a unui popor puternic, independet în rândul țărilor din blocul comunist.
Având în vedere faptul că aceste pelicule au fost și sunt utilizate în scop didactic, unii oameni pot învăța o istorie deformată și parțial adevărată. Mai mult decât atât, se poate vorbi de o întreagă generație care nu a cunoscut o altă față a istoriei.
Întrebat dacă aceste filme se pot încadra în categoria documentarelor istorice și dacă acestea pot fi folosite ca material didactic de căre elevi, istoricul Bogdan Jitea ne-a răspuns: „Filmele istorice realizate de regizorul Sergiu Nicolaescu fac parte dintr-un program politic de anvergură intitulat „epopeea națională cinematografică”. Gruparea filmelor istorice într-un adevărat tratat vizual de istorie națională s-a realizat cu amplul concursul al cineaștilor, numiți în documentele adevărați „istoriografi cinematografici” și cu supravegherea extrem de strictă a idologilor partidului. Așadar a fost un program politic urmărit cu tenacitate de-a lungulul întregii perioade ceaușiste. Cadrul istoric devine în filmele lui Nicolaescu un pretext pentru vânturarea unui set de mituri politice – originile și continuitatea poporului român, suveranitatea și unitatea națională, ubicuitatea inamicilor interni și externi și imaginea paternalistă a Conducătorului omnipotent – menite să legitimeze tezele national-comunismului lui Nicolae Ceaușescu. În concluzie, filmele lui Nicolaescu nu pot fi folosie ca material auxiliar la clase, având în vedere concentrația de propaganda pe care o includ.”
Demitizarea unirii lui Mihai Viteazul de la 1600
Una dintre cele mai eronate reprezentări ale unui personaj istoric este cea a lui Mihai Viteazul, care în finalul fericit al filmului, este aclamat de popor pentru realizarea unirii de la 1600. Nu există nici un fel de referință sau izvor istoric care să ateste un astfel de eveniment.
Sursă foto: www.one.ro
Chestionat dacă exista în conștiința voievozilor din secolul XVI ideea de unire generală a tuturor românilor sub un singur conducător istoricul Bogdan Jitea a adăugat: „Cum explică magistral istoricul Lucian Boia în cartea sa, Istorie și mit în conștiința românească, imaginea lui Mihai Viteazul ca unificator este un construct târziu, al istoriografiei romantice de secol al XIX-lea. Mitizarea sa servea intereselor politice ale generației pașoptiste, de realizare a statului modern român prin unificarea celor două principate dunărene, iar în perspectivă, și a teritoriilor aflate sub stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia). Așadar tema unității poporului român aparține unei epoci mult mai recente, iar plasarea ei spre secolul al XVI-lea devine anacronică.”, a adăugat acesta.
Mircea cel Bătrân cenzurat de Securitate
Un alt voievod a cărui activitate a fost supraevaluată este și Mircea cel Bătrân. În pelicula „Mircea” (1989) se pare că domnitorul ar fi câștigat bătălia de la Rovine împotriva impreiului Otoman, condus la acea perioadă de Baizad.
În acest sens istoricul Bogdan Jitea a adăugat: „Pentru a se evita ca apelativul de „cel Bătrân” să trimită la Ceaușescu, în terminologia istoriografiei oficiale se folosește la finalul anilor `80 cel de„cel Mare”. Rolul domnitorului medieval este jucat în film de chiar regizorul Nicolaescu. Filmul glisează, în contextul agitatului an 1989, pe o fobie adânc înrădăcinată în mentalul colectiv românesc, aceea a temerii de a rămâne „orfanul Europei”, de izolare, de absenţă, de abandon, sintetizată de stereotipul „insulei latine într-o mare slavă”.
Sursă foto: www.filme-romanesti.com
Astăzi se discută foarte puțin despre impactul pe care aceste pelicule l-a avut în rândul populației, deoarece cinematografia a reprezentat o metodă extrem de potrivită pentru manifestarea propagandei marxiste. Mai mult decât atât, datorită fineței cu care regizorul implementa în creațiile sale indicațiile primite de la partid, a făcut-o să fie chiar insesizabilă.
În ceea ce privesc rezultatele aparatului de propagandă al PCR, Bogdand Jitea mai precizează și că: „În cazul filmelor istorice, este evident că avem de-a face cu o puternică concentrație de propagandă și de ideologie. Dictatorul comunist a folosit cinematografia drept vehicul ideologic pentru transmiterea unui mesaj profund naţionalist, împănat cu elemente ale marxismului în variantă stalinistă, menit a-i consolida regimul personal. Ceauşescu, prin intermediul unui uriaş aparat propagandistic, apărea în discursul istoriografic oficial în continuitatea directă a politicii de unitate şi independenţă a regilor daci și domnitorilor medievali. Cinematografia românească, cultivând genul filmului istoric, a contribuit în mod direct la constructul cultului personalităţii dictatorului comunist”.
Comentariile sunt oprite pentru acest articol