La vârsta de numai 17 ani, adică prin 1867, Mihai Eminescu ducea o viață romantică, caracterizată prin nestatornicie. Plecase de acasă și hoinărea prin țară în speranța că își va cultiva tot mai mult partea spirituală.

Citea și scria mereu. Citea ca să știe cum să scrie. Avea un geamantan plin cu cărți. Lectura cu voce tare din Schiller, pe care îl admira și cultiva în mod deosebit. Deși pare o legendă pe tânărul Mihai Eminescu îl vedeai mai mereu cu mormane de cărți.

Sursa www.gorjnews.ro

Pe 2 aprilie 1867, Mihai urma să aibă un succes neașteptat. I-a fost publicat pentru prima oară, în revista ”Familia”, poemul ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. În textul original figura ”România”, în loc de ”Românie”, ”Ce-ți doresc eu ție, dulce România”.

Sursa tiparituriromanesti.wordpress.com

Avea de acum speranța de putea publica în continuare. I se deschidea un viitor strălucit. Se simțea detașat de ”îngustimea” viziunilor părinților săi care l-ar fi vrut în rândul burgheziei, cu un loc de muncă liniștit. Sărăcia în care trăia o vedea ca un mijloc de a-și înlesni chemarea spre versuri.

La sfârșitul primăverii, Mihai Eminescu a plecat cu Iorgu Caragiale (fratele mai mic al lui Costache Caragiale, director de teatru) cu trupa de teatru. A umblat mai ales prin Muntenia, la Ploiești, Brăila, dar și la Galați și e de bănuit că și în alte orașe. Spre toamnă vine la București, unde peste iarnă avea ”teatru de vodevil”. Era sufleur și copist. Între altele va fi ”suflat” la 7 noiembrie o piesă grecească „Resboiul de la Sfakia”. Când nu sulfa, copia piese de teatru cu o caligrafie meticuloasă și ușor de înțeles, contrasemnând cu o parafă fiecare manuscris, conform istorie-pe-scurt.ro.