Poate că nu te-ai fi gândit chiar la România, când ți-ar fi spus cineva că foametea ar trebui să aibă și ea un monument al ei, căci, nu-i așa, de-a lungul istoriei a făcut prăpăd în câteva rânduri și multe locuri.
Pe drumul european E58, pe raza comunei Ileanda, la doar câțiva kilometri de centrul de comună, între localitățile Ileanda și Dăbîceni, cine trece prin zonă îl poate remarca. Pe partea stângă, în direcția de mers spre Dej, se află un monument. Pare a fi un obelisc.
Uitat de timp, pare o bornă kilometrică
Nimic în jur nu îi spune povestea. Nici măcar nu îi semnalează existența. Nimeni nu s-a gândit să-i exploateze numele și scopul, nu s-a gândit la vreo infrastructură turistică minimală – o parcare, un panou explicativ, niște elemente de semnalizare – pentru a atrage mai multă lume în zonă. Uitat de timp, pare o bornă kilometrică.
De cele mai multe ori trece neobservat. Și totuși există. Și taman în România, nu pe vreun meleag african, de exemplu. Este ”Monumentul Foamei” sau al ”Foametei” sau ”Stâlpul Foamei”. Depinde cine-ți spune povestea locului și a monumentului vechi deja de 170 de ani.
Cinci blocuri de piatră pe un postament
”Structural, monumentul este construit din cinci blocuri de piatră puse pe un postament din același material. Patru blocuri sunt cubice, puse unul peste altul, iar cel de-al cincilea are o formă piramidală, stilizată. De peste 170 de ani ploaia, zăpada și vântul și-au lăsat adânc amprenta, însă în ciuda acestui fapt, obeliscul arată destul de bine. Pe latura opusă șoselei, cel de-al patrulea bloc de piatră are o inscripție ce cu greu se poate descifra: ”T. V. ISPANY / UJFALVI SÁMUEL / U […] / AZ UTOZOK”. Inscripția, în limba maghiară, are darul de a incita, notează magazinsalajean.ro.
Înainte de 1918, întreaga zonă, ca de altfel întreaga Transilvanie făcea parte din Regatul Ungariei, parte a Austro-Ungariei, iar urme ale stăpânirii maghiare prin grofii de atunci se mai păstrează încă.
”Satele de pe Valea Someșului, de la Surduc încolo, făceau parte din Comitatul Solnoc-Dăbâca (în maghiară Szolnok – Doboka vármegye) ce a funcționat în perioada 1876-1920, cu capitala la Dej. Acesta s-a înființat în 1876 odată cu reforma administrativă a Regatului Ungariei, prin unirea vechiului comitat Solnocul Inferior (Belső-Szolnok) cu partea apuseană a comitatului Dăbâca (Doboka). Conform unor surse, populația la 1910 avea următoarea structură: români 75,19%, maghiari 20,71%, germani 2,73%”, scrie sursa citată.
Este pe lista Ministerului Culturii
Cu toate că este un monument istoric aflat pe lista Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național din România, referințele în limba română sunt puține și lacunare la ”Monumentul Foametei” de la Ileanda.
”Monumentul pare a fi părăsit, nu este semnalizat, nu i se cunoaște povestea și în consecință este în afara circuitului turistic. În lista monumentelor istorice din județul Sălaj (cod SJ-IV-m-B-05157) apare informația lacunară: ”monument amintind foametea din 1814; categoria: monument de artă plastică; perioada: 1849; adresa: la 1 km de sat; sat Ileanda comuna Ileanda, județul Sălaj, regiune Transilvania; nu există imagini”. Dacă nici măcar imagini ale monumentului nu există…”, comentează jurnaliștii de la magazinsalajean.ro.
„Unii ar crede că este o simplă grindă din fier-beton, relicvă de preţ a Epocii de Aur, alţii, că e o piatră de hotar sau vreo bornă kilometrică ieşită demult din uz. Puţini ştiu că, de fapt, este un obelisc cioplit în piatră, cu două inscripţii în limba maghiară”, spune istoricul Gabriel Rusu la ebsradio.ro. Ascultați AICI emisiunea dedicată monumentului.
Scopul
Obeliscul a fost ridicat în timpul foametei din 1813-1817, și, spune istoricul, este un reper pentru ceea ce înseamnă, în momente de mare încercare, preţuirea, respectul şi ajutorul dintre oameni.
Pe site-ul Primăriei Ileanda, la rubrica ”Istoria localității” sunt ceva mai multe informații: ”Cu ocazia unei mari foamete, în pădurile satului Sașa s-au adunat vreo 400 de locuitori care vroiau să emigreze în Moldova dar au fost împiedicați de autorități care le-au oferit hrană. În amintirea acestui eveniment pe drumul vechi ce duce peste deal de la Ileanda la Dăbîceni și Glod s-a ridicat un monument cu o inscripție ce amintește de foametea din 1817”.
Monografia
Nici sursele maghiare nu sunt mai generoase în oferirea de informații. Doar monumentala monografie în șapte volume a Comitatului Szolnok-Doboka, disponibilă și într-o ediție digitalizată, reușește să răspundă la întrebările lansate, scrie sursa citată.
Monografia a fost publicată sub coordonarea lui Kádár József în perioada 1900-1903 la Dej, sub numele ”Szolnok – Dobokavármegye Monographiája”. La pagina 129 al volumului VI, în prezentarea satului Glod (Sósmező) apare textul: ”Az 1814. évi nagz éhiség alkalmával épittetett ay innen Nagy-Ilonda felé vezető s 1844-ben felhagyott út, a melynek tetején 1900-ig egy emlékoszlop állott, melyet Veres Imre főszolgabiró, a régi állami hegyi útnak nagyilondai határban eső kezdőpontjára helyezett el. Ay oszlop felirata délnyugati aldalon ez:T.V. ISPÁNY / UJFALVI SÁMUEL / URNAK / AZ UTAZÓK. Az északkeleti oldal felirata:KÉSZÜLT NAGY / INSÉG IDEJÉN / 1814 / KENYEREL SEGITETT /MUNKÁSOK ÁLTAL” .
În traducere, textul arată astfel: ”Cu ocazia construirii drumului de costișe început în 1814, către Ileanda-Mare și care a fost abandonat în 1844, pe vârful acelui deal a fost amplasat acest obelisc de către Veres Imre, demnitar local, ÎN CINSTEA COMITELUI ÚJFALVI SÁMUEL DIN PARTEA CĂLĂTORILOR, inscripție aflată pe latura de sus-vest, iar pe partea opusă, de nord-est, se află inscripția: RIDICAT CU AJUTORUL MUNCITORILOR AJUTAȚI CU PÂINE ÎN TIMPUL FOAMETEI DIN 1814”.
Foametea
Despre foametea din anii 1814-1817 care a lovit întreaga Transilvanie și despre episodul care a dus la ridicarea obeliscului, apare o scurtă relatare în monografia amintită.
Deceniul al doilea al secolului al XIX-lea a fost, la nivelul lumii transilvănene, martorul manifestării unei teribile perioade de foamete, întinsă în linii mari între anii 1813 și 1817.
Considerată cea mai gravă criză alimentară din perioada de trecere dinspre lumea medievală spre cea modernă şi una dintre cele mai groaznice din întreaga istorie a Transilvaniei, aceasta a avut drept cauze o suită de factori naturali, sociali sau politici (vremea rea, războaiele napoleoniene etc.) şi a determinat, într-o primă fază, urcarea vertiginoasă a preţurilor.
Scăderea standardelor alimentare a antrenat o creştere a numărului de boli, cu implicaţii directe asupra evoluţiei demografice.
Această criză de subzistenţă a antrenat serioase implicaţii şi perturbări ale sensibilităţii şi mentalităţilor colective. Amintirea foametei a reuşit să se păstreze vie în memoria multora dintre contemporanii ei, dar şi a generaţiilor posterioare. Nicio altă perioadă de foamete nu a fost atât de des invocată peste ani, precum cea din intervalul 1813-1817.
Marea Foamete care a afectat lumea transilvăneană în deceniul doi al secolului al XIX-lea a fost cea mai gravă calamitate care a afectat Transilvania în acest veac.
Surse românești
Există și câteva surse, românești de data acesta care atestă acest episod nefast din istoria Transilvaniei. De exemplu, un paragraf ce descrie foametea din anii 1814-1817 apare în studiul ”Scris și oralitate la nivelul lumii țărănești arădene (sec.XVIII – începutul sec.XIX)” realizat de Iuliana Sranko și publicat în lucrarea ”90 de ani de administrație românească în Arad” apărută la ”Vasile Goldiș” University Press în anul 2010.
O relatare mai apropiată geografic de zona în cauză, apare în cartea ”Afirmarea românească în Someș. Patru ani de gospodărire liberală 1933-1937” apărută la Tipografia ”Cartea Românească din Cluj în 1937.
În prima parte a cărții este prezentată o scurtă istorie a județului Someș – județ ce făcea parte din împărțirea administrativă a Regatului României, suprapus în mare parte peste fostul comitat Szolnok-Doboka. În paragraful intitulat ”Foametea din 1814-1817” apare următoarea relatare care descrie dramatismul situației: ”În anul 1817 a fost foamete, când au cumpănit a se mânca om pe om. Și mâncau oamenii scoarță de teiu și lemne și coceni, și tulei de paie de mălai și sămânță de cânepă și pită de bob și obsigă și buruieni și au murit oamenii din Ardeal, ca de ciumă, de foamete, cât pe lână toate drumurile erau oameni morți și a fost mierța cea mică de mălaiu 17 zloți și s-au făcut pe toamna viitoare bucate destule…”
Comentariile sunt oprite pentru acest articol