24 octombrie 2020, 8:49

Frontieriștii, românii uitaţi de România

Mulţi dintre ei au fost înhumaţi printre străini, pe malul sârbesc al Dunării.

Au trecut cu miile „dincolo”. Adică, într-o majoritate covârşitoare, în Iugoslavia, şi alţii în Ungaria şi aiurea, unde au crezut că ar putea avea o şansă de a trece în Occident, pe o cale sau alta: înot, pe jos, pe fâşie, ascunşi în vagoane de tren, în containere, în vapoare, în portbagaje special modificate ale unor autoturisme, cu tractorul, autobuzul sau chiar cu avionul. Li se spunea „frontieriştii”.

Au cutezat să o facă, încercând cele mai ingenioase metode. S-au pregătit şi câte doi ani pentru marea trecere. Aceasta este o lecţie de istorie care nu a fost predată niciodată în şcolile româneşti. Nimeni nu ştie ce dimensiuni are această tragedie a istoriei noastre recente.

Despre fenomenul frontierist au discutat, la „Serviciul de noapte”, la Radio România Actualităţi, Maria Toghină, realizatoarea emisiunii, şi invitata ei, jurnalista Marina Constantinoiu, redactor-şef la site-ul miscareaderezistenta.roMarina Constantinoiu, împreună cu colegul ei, Istvan Deak, sunt autorii unei delicate şi complexe campanii de presă dedicate fenomenului frontierist. Articolele publicate pe site-ul miscareaderezistenta.ro sunt grupate într-o secţiune dedicată, intitulată „FRONTIERIŞTII”.

Radio România Actualități

Au intervenit telefonic, din Statele Unite şi din Canada, doi dintre frontieriştii români, care astăzi trăiesc în Occident. Alex Konick a plecat la vârsta de 21 de ani din Timişoara. A fost nevoit să petreacă opt luni în lagărul din oraşul italian Latina, a ajuns în Statele Unite, a muncit, a studiat şi a cunoscut ceea ce mulţi numesc visul american. Acum lucrează la Departamentul de Stat al SUA, iar povestea lui a fost făcută publică inclusiv de fostul secretar de Stat al SUA, John Kerry, într-un discurs despre angajaţi ai Departamentului de Stat.

Mihai Stăuceanu a cunoscut mai întâi durerea, apoi eliberarea. Tânăr, la 19 ani, a fugit, a reuşit să ajungă în Iugoslavia, dar a fost returnat. Stăuceanu a aflat pe pielea lui ce însemna politica statului comunist de a-şi ţine cetăţenii „în ţarc”, cu orice preţ. A aflat ce înseamnă să fii umilit în public, judecata publică la căminul cultural, plimbatul în public cu mâinile încătuşate, pentru a da exemplu altora cu gânduri de fugă din „Raiul comunist”, apoi închisoarea grea, pentru trecere frauduloasă a frontierei.

Nu a cedat şi în cele din urmă tot a reuşit să fugă din ţară, şi, după ce şi el a petrecut luni bune în lagărul de refugiaţi din Latina, a primit acceptul din partea Canadei, iar acum trăieşte în Canada.

Cu excepţia unor demersuri jurnalistice, concretizate în articole şi campanii de presă, filme documentare şi câteva cărţi pe acestă temă, subiectul „frontieriştilor” este, practic, inexistent în spaţiul public din 1990 până în prezent.  Nicio instituţie a statului român nu a luat în calcul acest fenomen de masă specific perioadei comuniste din istoria României.

Radio România Actualități

Riscurile, pentru aceşti oameni, erau enorme, mai ales pentru cei care încercau să treacă succesiv mai multe graniţe, căci România comunistă avea o serie de acorduri cu ţările vecine şi prietene privind returnarea fugarilor.  În ciuda acestor acorduri, în special Iugoslavia, stat socialist, dar care avea un regim relaxat în privinţa libertăţii de mişcare a propriilor cetăţeni, nu returna întotdeauna fugarii din România. Erau perioade şi perioade, în care returnările erau mai numeroase sau, din contră, foarte puţine şi chiar inexistente. 

Nu există, cel puţin deocamdată, o explicaţie clară a acestor fluctuaţii de comportament. Cert este că Securitatea era extrem de deranjată de atitudinea partenerilor noştri din blocul socialist şi consemna acest lucru în rapoartele sale şi în şedinţele în care se discuta despre modalităţile de îmbunătăţire a pazei frontierelor şi evitare a cazurilor de „evaziune”, cum numea oficial tentativele de trecere a frontierelor României, din interior spre exterior. 

Radio România Actualități

Potrivit unei statistici a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, numai în anul 1989 au fost trimise în judecată 10.295 de persoane pentru trecere frauduloasă a frontierei. Aceştia sunt cei care  au reuşit să treacă fraudulos graniţa, dar au fost returnaţi de autorităţile din Iugoslavia sau Ungaria, din moment ce figurează la „trecere frauduloasă”. 

Trecerea frauduloasă a frontierei şi tentativa de trecere au rămas în toţi anii comunismului infracţiuni grave, cu consecinţe / efecte pe termen lung atât pentru cei care comiteau fapta, cât şi pentru familiile lor. Da, între 1949 şi 1989 sute de mii de români au vrut să fugă din această ţară şi au făcut orice pentru asta. Unii au plătit bani grei. Unii au plătit cu viaţa. Mulţi dintre ei îşi dorm somnul de veci în gropi fără cruci, anonimi, recuperaţi din apele Dunării de medici legişti străiniCei care doreau să emigreze erau insultați, degradați, considerați oameni de nimic și incriminați, iar acest lucru a dus, ca o consecință, la apariția atâtor victime. 

Propaganda comunistă nu a vorbit despre emigranți sau refugiați, ci stigmatiza acești oameni drept trădători (ei trădau, în ochii comuniștilor, țara și societatea, fugind). O mare parte din activitatea poliției politice din România, din  Germania de Est și din alte țări comuniste era dedicată luptei contra celor care intenționau să plece din țară. Fenomenul frontierist în România datează din anul 1948 şi s-a încheiat la finele lui 1989, chiar cu câteva săptămâni înaintea evenimentelor din decembrie fiind consemnate cazuri de trecere ilegală a frontierei, printre care şi unul celebru, al gimnastei Nadia Comăneci.

miscareaderezistenta.ro

Sunt zeci de mii, chiar cel puţin 100.000 de cazuri de români (potrivit unei statistici a Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi) care, între 1969 şi 1989, au cerut azil politic în Occident. Dar, cum spuneam, şi după cum se consemnează şi în „Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”, cunoscut drept „Raportul Tismăneanu”, fenomenul datează din anii 1948-1949.

În „Raportul Tismăneanu”, victimele de la frontieră, fie ele directe, deci persoanele decedate, sau indirecte, adică persoanele arestate, se adaugă altor categorii care, împreună, dau cifra de două milioane de victime directe ale represiunii comuniste din ţara noastră, avansată de comisia care a întocmit Raportul. Conform acestuia, cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la 2 milioane, printre acestea numărându-se şi frontieriştii.

sursa: eugensystems.com

Situaţia imigranţilor români a fost în atenţia presei străine, iar postul de Radio „Europa liberă”, cea mai importantă voce care a informat românii din ţară despre ce se petrecea cu adevărat în spatele politicii de stat din România şi ce se petrecea în lume, a abordat deseori tema frontieriştilor. Pe post erau citite scrisori de la cei care au reuşit să fugă din România sau de la rude ale celor care dispăruseră.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.