Ignatul și Crăciunul demonstrează permanența și continuitatea sărbătorilor precreștine în calendarul nostru popular. Înainte vreme, în noaptea de Crăciun se ardea un butuc iar tăciunele rămas se păstra de leac peste an. Butucul era un substitut al zeului autohton Crăciun, zeu solar întocmai ca Saturn al romanilor sau iranianul Mithra, a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstițiului de iarnă. Calendarul popular e din bătrâni iar legea lor e sfântă, scrie specialista în folclor Iulia Gorneanu, în pagina sa, iuliagorneanu.ro.
Ignatul, în denumirea populară, se mai numește Inătoarea sau Ignatul porcilor, căci în această zi se sacrifică porcii pentru a pregăti bucatele care vor poposi pe masa de Crăciun și de Revelion, scrie folclor-romanesc.ro. Această tradiție de sacrificare a porcului în ziua de Ignat este o practică din vremuri foarte vechi, care a rămas în datinile românilor.
În aproape toate mitologiile popoarelor focul reprezintă proiecția Soarelui pe pământ iar animalele sacrificate ritual în timpul sărbătorilor solare sunt întruchipările zoomorfe ale astrului venerat. Slăbit de efortul depus peste an, Soarele are nevoie de viață, de sânge, iar momentul în care omul arhaic s-a gândit să intervină pentru a-l salva, a fost în preajma solstițiului de iarnă, atunci când acesta lumina cel mai puțin, notează Iulia Gorneanu.
La noi, ziua în care s-a împământenit acest străvechi ritual se celebrează pe 20 și portă numele de IGNAT. Iar animalul sacrificat este porcul. La fel ca în cazul butucului, și de această dată este sacrificat, prin substituţie, zeul care moare şi renaşte anual, odată cu timpul.
Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, atât sacrificarea sângeroasă a porcului (animal asociat în antichitate divinităților vegetației) cât și ritualul de după înjunghiere (pârlitul – procedeu ce mimează incinerarea, spălatul şi acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale şi pomana porcului) sunt reminiscențele unei practici preistorice strămutată de la echinocțiul de primăvară la solstițiul de iarnă.
Se pare că la noi a ajuns pe filieră romană, obiceiul fiind atestat în perioada Saturnaliilor (17 – 23 decembrie), timp festiv consacrat lui Saturn, la origini zeu al semănăturilor. Porcul era considerat întruchiparea acestei divinități, a cărei moarte și reînviere avea loc la cumpăna dintre ani, adică – după vechiul calendar roman – la începutul primăverii.
Comentariile sunt oprite pentru acest articol