CITIRE

Invenție românească: cum se poate muta cu privirea...

Invenție românească: cum se poate muta cu privirea un scaun cu rotile?

Statisticile din țara noastră indică faptul că în România traiesc peste 784.000 persoane cu dizabilități, dintre care 185.007 adulți și 4.693 copii cu handicap fizic. Cea mai mare problemă a acestor oameni este accesibilitatea. Fie că ar fi vorba de provocarea banală la prima vedere, de a urca într-un mijloc de transport public sau de identificarea unei parcurs profesional și de viață adaptat realității existenței unei persoane cu dizabilități fizice – accesibilitatea e cea mai importantă.

Tehnologia cât mai avansată poate oferi soluții neașteptate. Pe întreaga planetă există cercetători care se axează pe crearea unor dispozitive care să ajute persoanele cu dizabilități fizice. La noi în țară subiectul nu o are o expunere atât de mare, neexistând în acest moment prea multe granturi sau fonduri pentru cercetare în acest domeniu. Însă există oameni care sunt preocupați și de aceste aspecte, de cele mai multe ori fiind chiar subiecte de licență sau disertație pentru studenții de la facultățile cu profil tehnic.

Am stat de vorbă cu șef lucrări dr. ing. Șolea Răzvan de la Facultatea de Facultatea de Automatică, Calculatoare, Inginerie Electrică și Electronică a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, despre una dintre invențiile ingenioase la care a lucrat un student: un scaun cu rotile motorizat ce poate fi controlat cu privirea. Inginerul ne-a explicat în detaliu cum funcționează invenția sa, care sunt implicațiile, care sunt costurile și cum crede el că un astfel de dispozitiv pentru persoanele cu dizabilități ar trebui finanțat.

 

Manuela Dinu: Ar fi interesant să știm cum v-ați ales meseria? Ce v-a determinat?

Răzvan Șolea: După ce am terminat facultatea, m-am angajat ca profesor de informatică la un liceu din Galați. După câteva luni a urmat stagiul militar și imediat după acest moment, m-am înscris pe un post de preparator la Facultatea de Automatică, Electronică și Inginerie. Acest lucru se întâmpla undeva prin anii 2000, iar din poziția de preparator am devenit asistent și apoi șef de lucrări, post pe care mă aflu și acum și aș dori să evoluez pe următoarele poziții de conferențiar și profesor universitar. Pasiunea pentru predat vine din familie, tatăl meu este profesor universitar și pot spune că m-a atras, atât partea practică, cât și cea de cercetare. Tatăl meu a inventat multe lucruri și întotdeauna mi-am dorit să fac și eu același lucru.

Manuela Dinu: Ați ales sa rămâneți în România. Regretați sau a fost o alegere confirmată a fi una bună chiar și peste ani?

Răzvan Șolea: Am fost plecat timp de trei ani și jumătate în Portugalia cu o bursă de doctorat, acolo l-am terminat și l-am și dat, la Universitatea din Coimbra. Acolo mi s-au deschis noi orizonturi. Comparativ cu România, în aceeași perioadă 2004-2008, unde se investea foarte puțin în cercetare, pentru dezvoltarea ideilor, pe când acolo exista o bază foarte bine pusă la punct. Pentru doctorat am făcut parte din echipa de control a unor mașini de golf complet electrice, care încercau de atunci să devină autonome. Institutul de lângă Universitatea Coimbra s-a ocupat foarte mult de dezvoltarea acestui domeniu, pentru a ajuta la formarea mașinilor viitorului.

Motivele pentru care m-am întors au fost cele legate de familie și cred că mulți care pleacă se întorc din același principiu. Eu am o familie numeroasă, era și momentul crizei din 2007 și era greu să te dezvolți și afară. Eu am revenit în țară pe postul de șef lucrări și acum continui aici cu ce avem și cu studenții, pe care au încerc să îi ghidez spre domeniul roboticii, chiar dacă este un domeniu nu atât de dezvoltat în România și cred că pe viitor vom auzi mai multe despre acest segment al tehnologiei. Dat fiindcă sunt în zona de Automatică, pot spune că se leagă perfect cu robotica și aplicațiile derivate de aici. Și studenților am ales să le predau lucruri noi, care nu se aplică numai industriei, robotica fiind mult mai atractivă pentru aceștia. Automatica cuprinde atât zona de software, cât și partea de conectare a produselor hardware, iar plaja de angajare a studenților este mai mare: programare, dezvoltare componente hardware.

M.D. : Mai este România o opțiune pentru cei care fac performanță? Sau credeți că un student care alege să își continue studiile și cariera în România nu va reuși să își păstreze visele?

R.Ș : Eu cred că în ultimii ani a început să se mai miște și aici în România și pe domeniul cercetării și mai ales pentru cei tineri. Au început să fie mai multe grant-uri de la Ministerul Cercetării, mai există o bază materială realizată de foștii profesori care poate fi folosită. Cred că merită să investească și să rămână în România pentru că încet-încet țara noastră se va alătura statelor europene în domeniul cercetării din punct de vedere al dezvoltării. Un exemplu ar fi Laserul de la Măgurele, care e în dezvoltare, care a prins contur destul de repede, nu ne așteptam. Se poate facem mult mai mult pentru știință, pentru tehnologie, din păcate nu prea sunt bani, dar tinerii sunt foarte interesați și acest lucru îl putem vedea la departamentele de cercetare al multinaționalelor, unde sunt angajați mulți proaspăt absolvenți.

M.D. :Ce ne puteți spune despre această invenție: scaunul cu rotile ce poate fi controlat cu privirea?

R.Ș: Prin proiectele profesorilor de la facultatea noastră încercăm să le favorizăm studenților acces la tehnologiile de ultimă generație, iar eu fiind pasionat de domeniul roboticii, multe lucrări de licență practice includ utilizarea roboților mobili, a brațelor robotice, avem un manipulator cu cinci sau șapte grade de libertate. Avem echipamente hardware, radare lidar s.a.m.d. De multe ori vin studenții cu idei legate de folosirea robotului și atunci încercăm, vedem ce ne iese, ce nu.

Avem un scaun cu rotile pentru persoanele cu dizabilități. Inspirația pentru acesta mi-a venit din timpul doctoratului, perioada pe care am petrecut-o în Portugalia după cum am zis. Acolo am făcut practică la un spital pentru copii cu deficiențe locomotorii, un institut de acolo creând un dispozitiv dedicat celor mici care erau paralizați aproape concret. Aveau un tub în gură și în funcție de cum suflau în acel tub, scaunul se mișca. Avea un monitor pe care era afișată o săgeată pentru câteva secunde, iar în funcție de sensul săgeții și în ce direcție voiai să te îndrepți, suflai sau nu în tub. Dacă pe afișor era indicat în față și acesta era drumul, suflai în tub, dacă nu reușeai în cele câteva secunde, trebuia să aștepți până revenea la săgeata pe care o doreai tu. Scaunul era echipat și cu sisteme de protecție ca să nu se lovească de pereți. De acolo a pornit totul, împreună cu un fost student de al meu, inginer și el acum. El a venit cu ideea unui asistent de ghidare, cu ajutorul unei camere web și am zis să încercăm să schimbăm mecanismul scaunului din Portugalia, să nu mai fie prin suflare, ci prin cum se mișcă irisul. Suntem restricționați de direcții, pentru că nu putem mai mult de stânga, când te uiți spre stânga, dreapta, când te uiți în direcția aia și ca să te oprești, închizi ochii. De aici a plecat această temă, am fost încântați, studentul a vrut să o realizeze și am muncit destul de mult în implementarea fizică. An de an am implementat alături de alți studenți diferite lucruri, interfață, grafică, am mai adăugat și alte dispozitive pe scaun.  

Sursă imagine: Arhivă personală dr. ing. Răzvan Șolea

Sursă imagine: Arhivă personală dr. ing. Răzvan Șolea

M.D. : Care sunt costurile și cum ar putea să fie produse aceste scaune? 

R.Ș. : Mi-ar plăcea să lucrez împreună cu persoanele cu dizabilități și să încerc să le ajut, însă eu până acum nu am observat fonduri dedicate persoanelor cu nevoi speciale pe acest domeniu. Echipamentele sunt foarte scumpe, un simplu scaun cu rotile, mecanic, nu motorizat, costă destul de mult. Dacă adăugăm motoare și alte echipamente electronice la bord, costă foarte mult. Firmele private nu investesc, cred că numai statul prin proiecte dedicate ar putea pentru început să conceapă niște prototipuri, care să fie implementate. Acestea ar trebui să fie testate în spitale, în școli unde se află copii cu probleme de deplasare, să fie testat dacă lovești pe alții, să fie și un sistem de evitare.  Poate în viitor o să existe o creștere a interesului pentru persoanele cu dizabilități, mai ales că prin tehnologie viața acestora va fi mult mai ușoară din punct de vedere al accesibilității, al deplasării s.a.m.d.

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.