Noi cercetări asupra creierului aflat pe moarte sugerează că linia dintre viață și moarte ar putea fi mai puțin clară decât se credea până acum, potrivit unui amplu articol semnat de Alex Blasdel pentru The Guardian.

Timp de mai mulți ani, Jimo Borjigin, profesoară de neurologie la Universitatea din Michigan, a fost preocupată de întrebarea ce se întâmplă cu noi atunci când murim.

Citise despre experiențele din apropierea morții ale unor supraviețuitori ai unui stop cardiac care au experimentat călătorii psihice extraordinare înainte de a fi resuscitați.

Uneori, acești oameni au relatat că au călătorit în afara corpului lor spre surse de lumină copleșitoare, unde erau întâmpinați de rude care muriseră. Alții au vorbit despre faptul că au ajuns la o nouă înțelegere a vieții lor sau că au întâlnit ființe de o bunătate profundă.

Borjigin nu credea că aceste povești sunt reale – nu credea că sufletele muribunzilor călătoreau cu adevărat într-o lume de dincolo – dar bănuia că ceva foarte real se întâmpla în creierul acelor pacienți.

În propriul laborator, descoperise că șobolanii suferă o furtună de mai mulți neurotransmițători, inclusiv serotonina și dopamina, după ce inima li se oprește și creierul pierde oxigen. În acest context, s-a întrebat dacă experiențele oamenilor în apropierea morții ar putea proveni dintr-un fenomen similar și dacă acest lucru se întâmplă chiar și la persoanele care nu pot fi resuscitate.

Moartea este un domeniu de cercetare atât de important – la urma urmei, toți murim – încât Borjigin a presupus că alți oameni de știință au dezvoltat deja o înțelegere aprofundată a ceea ce se întâmplă cu creierul în procesul morții.

Dar când a căutat în literatura de specialitate, a găsit puține lămuriri.

„A muri este o parte esențială a vieții”, spune cercetătoarea. „Dar nu știam aproape nimic despre creierul aflat pe moarte”.

Așa că a decis să cerceteze ce s-a întâmplat în interiorul creierului persoanelor care au murit la unitatea de terapie neurointensivă a Universității din Michigan. Printre aceștia se afla și Pacienta Unu.

Cazul „Pacienta Unu”

„Pacienta Unu” avea 24 de ani și era însărcinată cu al treilea copil când a fost deconectată de la aparate. Era în 2014. Cu câțiva ani mai devreme, fusese diagnosticată cu o afecțiune care îi provoca bătăi neregulate ale inimii, iar în timpul celor două sarcini anterioare suferise crize și leșinuri.

Însărcinată în patru săptămâni, tânăra s-a prăbușit pe podeaua casei sale. Mama ei, care era cu ea, a sunat la 911. La sosirea ambulanței, Pacienta Unu era inconștientă de mai bine de 10 minute, iar paramedicii au constatat că inima ei se oprise.

După a fost dusă la un spital unde medicii nu au avut ce să-i facă, Pacienta Unu a fost dusă la departamentul de urgențe de la Universitatea din Michigan. Acolo, personalul medical a fost nevoit să îi aplice trei șocuri în piept cu un defibrilator înainte de a-i putea reporni inima.

A fost conectată la un ventilator extern și la un stimulator cardiac și a fost transferată la unitatea de îngrijire neurointensivă, unde medicii i-au monitorizat activitatea cerebrală. Nu răspundea la stimuli externi și avea o inflamație masivă în creier.

După ce a stat în comă profundă timp de trei zile, familia ei a decis că este mai bine să o deconecteze de la aparate.

În acel moment – după ce oxigenul i-a fost oprit și asistentele i-au scos tubul de respirație din gât – Pacienta Unu a devenit unul dintre cele mai interesante subiecte științifice din istoria recentă.

800 de milioane de oameni din întreaga lume, cu un picior în viața de apoi

În momentul în care Borjigin și-a început cercetările asupra Pacientei Unu, înțelegerea științifică a fenomenului morții ajunsese într-un impas.

Începând cu anii ’60, progresele în materie au ajutat la resuscitarea a mii de oameni care altfel ar fi murit. Aproximativ 10% sau 20% dintre acești oameni au adus povestit despre experiențele avute în preajma morții, în care și-au simțit sufletul sau sinele îndepărtându-se de corpurile lor.

Câțiva dintre acești pacienți au pretins chiar că au fost martori, de sus, la încercările medicilor de a-i resuscita.

Potrivit mai multor sondaje și studii internaționale, una din 10 persoane susține că a avut o experiență de moarte iminentă, care implică un stop cardiac sau o experiență similară care să o ducă la un pas de moarte. Asta înseamnă aproximativ 800 de milioane de oameni din întreaga lume care s-ar putea să fi fost cu un picior în viața de apoi.

Oricât de extraordinar ar fi sunat aceste experiențe avute în proximitatea morții, ele au fost suficient de consistente pentru ca unii oameni de știință să înceapă să creadă că există ceva adevăr în ele: poate că oamenii chiar au minți sau suflete care pot exista separat de corpurile lor vii.

În anii 1970, o rețea restrânsă de cardiologi, psihiatri, sociologi medicali și psihologi sociali din America de Nord și Europa a început să investigheze dacă experiențele din apropierea morții dovedesc că moartea nu este sfârșitul ființei și că conștiința poate exista independent de creier. Se năștea domeniul studiilor privind moartea iminentă.

În următorii 30 de ani, cercetătorii au colectat mii de cazuri ale unor persoane care au avut experiențe de moarte iminentă. Între timp, noile tehnologii și tehnici îi ajutau pe medici să readucă la viață din ce în ce mai multe persoane care, în epocile anterioare ar fi fost aproape sigur moarte.

„Suntem acum în punctul în care dispunem atât de instrumentele, cât și de mijloacele necesare pentru a răspunde științific la vechea întrebare: Ce se întâmplă când murim?”, scria în 2006 Sam Parnia, un specialist în resuscitare și unul dintre cei mai mari experți mondiali în experiențe de moarte iminentă.

Parnia însuși a conceput un studiu internațional pentru a testa dacă pacienții ar putea fi conștienți după ce au intrat în moarte clinică. Dar, până în 2015, experimente precum cel al lui Parnia au dat rezultate ambigue, iar domeniul studiilor privind experiențele din apropierea morții nu era mult mai aproape de înțelegerea morții decât era atunci când a fost fondat, cu patru decenii mai devreme.

Activitatea creierului, după deconectarea de la aparate

A fost momentul în care Borjigin, împreună cu mai mulți colegi, a analizat pentru prima dată cu atenție ce s-a întâmplat cu activitatea electrică din creierul Pacientei Unu după ce a fost deconectată de la aparate. Ceea ce au descoperit – în rezultatele raportate pentru prima dată anul trecut – a fost aproape în întregime neașteptat și are potențialul de a rescrie înțelegerea noastră despre moarte.

Spiritiștii și parapsihologii au dreptate să insiste că oamenilor li se întâmplă ceva profund ciudat atunci când mor, dar greșesc dacă presupun că asta se întâmplă în viața următoare și nu în aceasta. Cel puțin, asta este ceea ce a descoperit Jimo Borjigin atunci când a investigat cazul Pacientei Unu.

După ce pacienta a fost deconectată de la oxigen, a existat un val de activitate în creierul său aflat pe moarte. Zonele care fuseseră aproape tăcute în timp ce era conectată la aparate au vibrat brusc cu semnale electrice de înaltă frecvență numite unde gamma. În special părțile creierului pe care oamenii de știință le consideră o „zonă fierbinte” pentru conștiință au devenit incredibil de active.

Într-o secțiune, semnalele au rămas detectabile timp de peste șase minute. Într-o alta, acestea au fost de 11 până la 12 ori mai mari decât erau înainte ca ventilatorul Pacientei Unu să fie îndepărtat.

Viața de după moarte sau cum moartea poate fi mai „vie” decât ne închipuim

„În timp ce murea, creierul pacientei Unu funcționa într-un fel de hiperdrive”, a declarat Borjigin. Timp de aproximativ două minute după ce i s-a tăiat oxigenul, a existat o sincronizare intensă a undelor cerebrale, o stare asociată cu multe funcții cognitive, inclusiv cu o atenție sporită și memorie. Sincronizarea s-a atenuat timp de aproximativ 18 secunde, apoi s-a intensificat din nou timp de mai bine de patru minute. S-a estompat timp de un minut, apoi a revenit pentru a treia oară.

În timp ce murea, diferite părți ale creierului Pacientei Unu au intrat brusc în strânsă comunicare una cu cealaltă. Cele mai intense conexiuni au început imediat după ce i s-a oprit oxigenul și au durat aproape patru minute. A existat o altă explozie de conectivitate la mai mult de cinci minute și 20 de secunde după ce a fost deconectată de la aparate. În special zonele din creier asociate cu procesarea experienței conștiente – zone care sunt active atunci când ne deplasăm atunci când suntem treji și când avem vise cu ochii deschiși – comunicau cu cele implicate în formarea memoriei. La fel și părți ale creierului asociate cu empatia. Chiar și în timp ce aluneca irevocabil tot mai mult spre moarte, în creierul Pacientei Unu s-a întâmplat, pentru câteva minute, ceva ce părea uimitor de asemănător cu viața.

Aceste sclipiri și semne asemănătoare vieții contrazic așteptările ale aproape tuturor celor care lucrează în domeniul științei resuscitării și al studiilor privind moartea iminentă.

Convingerea predominantă – exprimată de Greyson, psihiatru și cofondator al Asociației Internaționale de Studii privind Moartea Iminentă, în serialul de pe Netflix Surviving Death – este că, imediat ce oxigenul nu mai ajunge la creier, activitatea neurologică scade vertiginos.

Deși anterior fuseseră raportate câteva cazuri de unde cerebrale în creiere umane aflate pe moarte, nu fusese detectat nimic atât de detaliat și complex precum ceea ce s-a întâmplat în cazul Pacientei Unu. Având în vedere nivelurile de activitate și de conectivitate din anumite regiuni ale creierului ei muribund, Borjigin crede că este probabil ca Pacienta Unu să fi avut o experiență profundă de moarte iminentă, cu multe dintre caracteristicile sale majore: senzații extracorporale, viziuni de lumină, sentimente de bucurie sau de seninătate și reevaluări morale ale propriei vieți.

Bineînțeles, Pacienta Unu nu și-a revenit, așa că nimeni nu poate dovedi că întâmplările extraordinare din creierul ei muribund au avut corespondent experiențial.

Greyson și un alt cercetător din domeniul studiilor privind moartea iminentă, un cardiolog olandez pe nume Pim van Lommel, au afirmat că activitatea cerebrală a Pacientei Unu nu poate arunca nicio lumină asupra experiențelor de moarte iminentă, deoarece inima ei nu se oprise complet. Dar acesta este un argument contraproductiv: nu există nicio dovadă empirică riguroasă că experiențele de moarte iminentă apar la persoanele a căror inimă s-a oprit complet.

Cel puțin, activitatea cerebrală a Pacientei Unu – și activitatea din creierul muribund al unui alt pacient pe care Borjigin l-a studiat, o femeie de 77 de ani cunoscută sub numele de Pacienta Trei – pare să respingă argumentul conform căruia creierul încetează întotdeauna și aproape imediat să funcționeze în mod coerent în momentele de după moartea clinică.

„Creierul, contrar credinței tuturor, este de fapt super activ în timpul stopului cardiac”, a conchis Borjigin. Moartea poate fi mult mai vie decât am crezut vreodată că este posibil.

Înțelegerea neurofiziologiei morții ne-ar putea ajuta inversăm procesul?

Pentru Borjigin, înțelegerea creierului muribund este un „Sfânt Graal” al neuroștiinței.

„Creierul este atât de rezistent, inima este atât de rezistentă, încât este nevoie de ani de abuzuri pentru a le ucide”, spune cercetătoare.

„Atunci de ce, fără oxigen, o persoană perfect sănătoasă poate muri în 30 de minute, în mod ireversibil?”.

Deși cei mai mulți oameni ar lua acest rezultat ca fiind de la sine înțeles, Borjigin crede că, la nivel fizic, are de fapt puțin sens. Cercetătoare speră că înțelegerea neurofiziologiei morții ne poate ajuta să inversăm fenomenul.

Ea are deja date despre activitatea cerebrală de la zeci de pacienți decedați, pe care așteaptă să le analizeze. Însă, din cauza stigmatului paranormal asociat cu studiile privind moartea iminentă, spune Borjigin, puține institute de cercetare vor să-i acorde finanțare.

„Conștiința este aproape un cuvânt murdar printre finanțatori”, spune ea. „Oamenii de știință hardcore cred că cercetarea în acest sens ar trebui să aparțină poate teologiei, filozofiei, dar nu științei. Alții întreabă: „La ce bun? Pacienții vor muri oricum, așa că de ce să studiem acest proces? Nu se poate face nimic în privința asta’”.

Moartea cerebrală totală ar putea fi într-o bună zi reversibilă

Există deja dovezi că până și moartea cerebrală totală ar putea fi într-o bună zi reversibilă.

În 2019, oamenii de știință de la Universitatea Yale au recoltat creierul unor porci care fuseseră decapitați într-un abator comercial cu patru ore mai devreme. Apoi au perfuzat creierele timp de șase ore cu un cocktail special de medicamente și sânge sintetic.

În mod uimitor, unele dintre celulele din creier au început să prezinte din nou activitate metabolică, iar unele dintre sinapse au început chiar să se refacă.

Scanările cerebrale ale porcilor nu au arătat activitatea electrică generalizată pe care o asociem de obicei cu sensibilitatea sau conștiința. Dar faptul că a existat o activitate sugerează că frontierele vieții s-ar putea extinde într-o zi mult, mult mai departe în domeniul morții decât își imaginează în prezent majoritatea oamenilor de știință.

Studii în desfășurare asupra experiențelor din apropierea morții

Sunt în curs de desfășurare și alte cercetări asupra experiențelor din apropierea morții. Charlotte Martial este cercetătoare în neuroștiințe la Universitatea din Liège, Belgia și a realizat unele dintre cele mai bune lucrări privind experiențele din apropierea morții.

Martial și colegii săi de la Universitate cercetează diferite aspecte legate de experiențele de moarte iminentă. Printre acestea, se studiază ipoteza dacă persoanele cu un istoric de traume sau cu minți mai creative tind să aibă astfel de experiențe la o rată mai mare decât populația generală.

Un alt studiu se referă la biologia evoluționistă a experiențelor din apropierea morții. De ce, din punct de vedere evolutiv, ar trebui să avem astfel de experiențe? Martial și colegii săi speculează că ar putea fi o formă a fenomenului cunoscut sub numele de thanatosis, în care creaturile din regnul animal simulează moartea pentru a scăpa de pericolele mortale.

Alți cercetători au propus că valul de activitate electrică din momentele de după un stop cardiac este doar o criză finală a unui creier muribund sau au emis ipoteza că este o ultimă încercare a creierului de a se reporni singur, ca și cum ar porni motorul unei mașini.

Oricât de diferiți ar fi, există ceva ce îi leagă totuși pe fizicieni, parapsihologi, spiritiști: speranța că, prin depășirea limitelor actuale ale științei și ale trupurilor noastre, vom ajunge nu la o înțelegere mai profundă a morții, ci la o experiență mai lungă și mai profundă a vieții.

Aceasta este, poate, adevărata atracție a experienței morții iminente: ea ne arată ce este posibil nu în lumea de dincolo, ci chiar în aceasta.

---