9 mai 2021, 23:37

MARIUS FLOREA VIZANTE, martor și participant la Revoluție. “Blindatele erau atât de ciuruite, că păreau stropite cu cerneală neagră – găuri peste găuri”

Actorul Marius Florea Vizante rememorează clipe de la Revoluția din decembrie 1989. “Se trăgea ca-n ”Matrix”, da’ cu vreo douăj de ani mai devreme”, își aduce el aminte, la 31 de ani de la acele momente.

Avea puțin peste 17 ani când a început Revoluția. Stătea în zona Drumului Taberei. Momentele scrise mai jos, împărtășite de actor pe Facebook, sunt precum un film. Filmul unui tânăr care vrea să meargă la Revoluție, pentru că la vârsta lui totul poate fi – cum altfel – decât eroic.

Elanul tinereții îl face să ajungă martorul diferitelor evenimente, inclusiv al cumplitului episod Trosca, din fața intrării MapN.

Reamintim că, într-un incident controversat care a avut loc în noaptea de 23-24 decembrie 1989, în Drumul Taberei, două echipaje ale Unităţii Speciale de Luptă Antiteroriste (USLA) au fost atacate de forţe ale MapN. Opt uslaşi au fost ucişi, printre care şi Gheorghe Trosca, şeful de stat-major al USLA.

O poveste de acum 31 de ani, despre cum ajunge un tânăr de 17 ani să ascundă un cartuș în trusa de geometrie, printre instrumente.

Ne ziceam ”frații Ramazzotti”: Eros și Thanatos. Mergeam la moarte ca la o-ntâlnire amoroasă…

Teroriști la Orizont

Decembrie. București, între stațiile ”Favorit” și ”Orizont”.

Aveam 17 ani 4 luni și 10 zile. (titlu de film! – obligatoriu alb-negru.)

Tata, ofițer de aviație, lipsea de câteva zile. Era ”alarmă”. Mama, telegrafist militar, lipsea și ea, tot din cauză de ”alarmă”. Acasă, noi patru frați și văru-meu (culmea, venit din Timișoara) eram lăsați în grija bunicilor. Zici că au presimțit! – Ce-am fi făcut noi, singuri, fără supraveghere, în zilele alea? Nu că, în situația asta, mama și otata (bunicii) ar fi putut cumva să mă oprească să ies la ”Revoluție”:

-Oricum, merg doar pân-aici, la Orizont, la Ministerul Apărării! Mă întorc într-un ceas. Servus!

Trebuia să mă duc. Trebuia apărăm Apărarea, nu? A zis și la televizor: armata e cu noi!

Am plecat singur. Eram cel mai mare dintre băieți și, oricum ei se pregăteau de cină. Pită cu untură, sare și boia.

N-am ajuns pe 22 la Orizont. Cred că nici în 23… poate în 24… Ce repede se uită!

Am rămas blocat la Favorit. O mână de revoluționari pe la 20-25 de ani m-au ”înrolat” să strângem fașe, spirt sau rivanol și alte chestii de prim-ajutor pentru soldați. Militarii erau înfrigurați, nedormiți și muuuult mai speriați ca noi. Aveau nevoie de un pic de mângâiere. Săracii, erau miltari la termen. Unii nici nu terminaseră instrucția.

Noi  însă, eram pe val. Mergeam câte doi (ca să zăpăcim inamicu’) și ne ziceam ”frații Ramazzotti”: Eros și Thanatos. Mergeam la moarte ca la o-ntâlnire amoroasă.

Se trăgea ca-n ”Matrix”, da’ cu vreo douăj de ani mai devreme

Se trăgea ca-n ”Matrix”, da’ cu vreo douăj de ani mai devreme. Câțiva militari, sau așa am crezut eu, trăgeau în sus spre etajul zece, de unde teroriștii (sau așa am crezut noi!) ciuruiau tencuiala blocului unde făcuserăm farmacia de ocazie. Decidem să mutăm totul la blocul vecin, că e mai ferit. Eu, că eram îmbrăcat în negru și noaptea mă fac nevăzut, mă ofer să bag gonetă, cu pachetele, între cele două blocuri. Toți aplaudă în șoaptă. Ne îmbrățișăm scurt și le fac semn soldaților să tragă în sus „la acoperire”. Știam asta din tabăra PTAP (pregătirea tineretului pentru apărarea patriei). Fug! Se trage. Alunec controlat și scap după un copac gros de pe la jumatea drumului. Sub geacă, pachetul cu lichide sanitare scapă întreg. Aud ciocănitoarea de metal care rupe bucăți din coaja plopului sau ce-o fi fost trunchiul ăla solid care mă proteja.

– Mamă, ăștia chiar trag după mine! Acum chiar sunt cineva! Mișto! Dar io, ce fac, mai plec, că m-au luat teroriștii la ochi? Trec minute de acalmie suspectă. Din liniștea deasă apare un luptător neînfricat, ușor grizonant, dar de o tinerețe fermă – tatăl ideal, soțul perfect: Clooney de la Favorit! Mă așează mai bine după copac, mă zguduie de umeri până-l reperez calumea și zice:

– De unde s-a tras?

– De sus, de la ultimu’… de la zece! zic.

– Ai făcut armata?

Dau rapid din cap, îmi trag fesul peste frunte ca să ascund coșurile pubere și mint:

– Da, la UM xxxx, pe lângă departamentul aviației civile, Băneasa! – asta era unitatea militară unde era tata ofițer.

Dacă trag ei, tragi și tu. Îl descarci pe tot…

Precizia răspunsului îl face pe arhanghel să-mi pună în mâni un PM-u. (PM-ul îl știam tot din tabăra premilitară. Nu trăsesem cu el, doar cu pușca Geco, dar totuși, Pistolul Mitralieră model 1963 îl desfăcusem, curățasem și reansamblasem de câteva ori bune.) Superiorul, îmi indică etajul cu pricina și ordonă:

-Dacă trag ei, tragi și tu. Îl descarci pe tot. Îți mai aduc.

Trage, în sus, o rafală de trasoare luminoase și dispare. Trag și eu (total aiurea, că avea recul mai mare decât credeam), las arma jos să nu mă-ncurce la alergare și zbor să livrez pachetul. Găuri în asfalt mă urmează. Ce tare! Sunt aproape erou! Respir din nou, îmi crește admirația de sine, arunc pachetul cu medicamente și vaporizez dintr-o dată juma de țigară ”Carpați” fără, de Sfântu’ Gheorghe. Țin fumul adânc în piept și mă trezesc abia după vreo cinșpe minute.

Hippiota care îmi presa puternic tâmplele, după ce mi-a dat să beau apa în care a stins un chibrit, mi-a povestit cum Clooney a revenit, s-a-ntors cu alți trei comando, și-au recuperat PM-ul și au spulberat tot în apartamentul de la zece.

– Țăndări e făcută mobila! – da-n rest n-au găsit nimic. Teroriștii dispăruseră ca-n filmul cu prințesa Arabela! Prin casă au găsit doar niște chestii electronice, ciuruite și ele. Cică, simulatoare ceva. Da’ oricum, nu mai era nimic întreg ca să-ți dai seama pe bune la ce foloseau.

– Bine, da’ cine a tras? Că, uite, găuri! Ești nebun?! Era s-o mierlesc, aseară! Cum simulatoare!? … Uite, astea-s cel puțin 7,62 mm! E AKM, sunt sigur, îți intră tot deștu’ în ele! – le arăt eu, lu’ frati-miu și lu’ văr-miu, ciuruiala criminală din care tocmai scăpasem c-o seară-nainte. Ei veniseră de dimineață, când se liniștise treaba. Au adus o găleată de ceai, un caiet și vreo trei pixuri. Serveam soldaților câte o ceașcă fierbinte și, la schimb, le notam numerele de telefon de acasă. Seara târziu, le sunam părinții să-i mai liniștim, să le zicem că băieții sunt teferi, să nu se neliniștească, că îi avem noi în grijă. Apoi, de dimineață, o luam de la capăt: ceai contra telefoane. Mai distribuiam mănuși, fulare, ziare, cafea cu înlocuitori, informații, contra-informații, izmene, țigări cu și fără filtru, pâine goală, zâmbete… Eram o structură performantă, nu ne mai putea învinge nimeni.

– Nu te mai umfla așa copile, îmi zice-ntr-o zi un sergent, stai să vezi la Orizont!

– Ce? E nasol?!

– Io, atâta zic, nu-i lucru curat… Asta nu-i chiar revoluție…

– Bă, terminați cu zvonistica, ce dracu’! – ne-apostrofează un ofițer, pe asta se bazează și teroriștii: ei aruncă pilula și noi, naivii, o propagăm de bună! N-ați văzut și la Favorit?! – să ne omorâm între noi. Era să-l găurim până și p-ăsta cu picioru-n ghips… ăsta… gealu’ Stănculescu. Curtea marțială ne mânca, pe toți!

– Toarș’ locotenent, la Orizont e altceva! se bagă-n discuție unu’ proaspăt sosit. Acolo-s primii teroriști adevărați. Io i-am văzut!

– Bibane, vezi cum vorbești! Nu mai e tovarăș dumnealui, e domn acuma: Domn’ locotenent!

– Lasă, că nu asta-i chestia! Faza e că astea-s primele capturi adevărate. Să vedeți, toarș’ locotenent, ce tehnică de luptă aveau! Io n-am mai văzut așa ceva! Ce blindaje, ce combinezoane…

– Du-te mă, cu basmele tale… De trei zile se trage în toată țara, fără picior de teroriști și, ce să vezi, fix acuma, vin ei singurei la minister… Așa vă place să-o-nfloriți…

– Taci mă, că tu nu știi! Sunt străini, ceva.

– Străini, o sulă!

– Păi, dacă aveau gloanțe cu cap „vidia”. Cine are d-astea!? Au trecut și prin câte trei deodată. La minister e mai mare măcel ca-n Timișoara!

– Unde, mă!?

– La minister, aici la Orizont! E iadu’ pe pămînt…

La Orizont!? – mă trece un fior nedeslușit, la Orizont!

Aici la Orizont! E iadu’ pe pămînt…

Mai torn domnului locotenent o cană de mușețel (sau păpădie, că numai asta mai aveam prin casă) și dau să plec. Ajunsesem cu distribuitul de ceai și nechezol undeva la jumătatea stației dintre Favorit și Orizont – eram aproape. Cu colecta de numere de telefon o lăsasem deja mai moale, că-n ultimele seri sunasem într-o veselie și făcusem la „adiționale” mult peste ce ne puteam permite, așa că fac un plan să-mi termin misia mai repede ca s-apuc s-ajung la teroriști pe zi, să-i prind la lumină. Îi trimit cu mari eforturi pe frati-miu și pe văru-miu acasă și-o iau, pe ocolite, spre Orizont.

Mă strecor destul de greu printre cohorte de cetățeni care veneau dintr-acolo. Toți, purtând brasarde tricolore, se crucesc de zor. Câțiva, cu chipuri șocate, abia dacă șoptesc între ei, iar doamnele mai în vârstă, plânse, țin batiste la gură. Din depărtare, văd două blindate cum nu mai văzusem în viața mea, nici măcar la televizor și în zilele alea se transmitea aproape non-stop bătălia pentru libertate. Deci, văzusem live toată tehnica din dotare! Plus că  fusuesem și la toate defilările ceaușiste (ne duceau de la școală, cu forța) dar așa ceva numai agenturile străine puteau să aibă.

Unul dintre blindate părea întreg, iar celălalt era răsturnat pe o parte, toate cu chepengurile vraiște. Amândouă, anihilate fix pe rondul cu trandafiri din fața ministerului, erau atât de ciuruite că pareau stropite cu cerneală neagră – găuri peste găuri. Intra lumina prin ele ca spaghetele aruncate în oala cu apă clocotită.

Tot ca prin apă ajung și eu mai aproape. Inima bubuie, vederea se-nlăptează și, în noroiul de sub cauciucurile sfârtecate, o licărire solară mă readuce în simțiri: un cartuș nedetonat cu un superb vârf luminos. Glonț cu cap vidia!!! – Mă aplec, cică să-mi leg șireturile, și ascund comoara inamică în șosetă. Acum, eu dețin dovada clară că teroriștii există! Mi-e atât de frică încât nu mai aud. Vreau să fug, dar nu știu încotro. Caut cu privirea o breșă. Brusc, îmi apare în față un cap de terorist cu ochii scoși, care-mi rânjește cu sânge. Un altul are țigări fumegânde în găvane. Vreau să evaluez situația. De fapt, sunt vreo trei sau patru. Hidoși. Sânge uscat, noroi, pe unul îl dezbrăcaseră aproape de tot și îi îndesaseră chiloții în gură, altul se scăpase pe el și avea o hartă imensă de pișat în poală, altul avea monede îndesate sub pleoape și ultimul pe care mi-l mai amintesc avea capul smuls și așezat frumos, ca un trofeu, pe osie.

– Ptiu, blestemaților! scuipă cu sete cineva. Ptiu, ptiu! se lansează o nouă șarjă de flegmă.

– Huo! Teroriștilor! strigă mulțimea, mai mult de teamă.

– Rușine, trădătorilor!

Mi-e rău. Mă doare. Cred c-am să  fac pe mine… sau o să vomit. Prefer să dispar cu totul. Gata! Vreau să se oprească! Vreau să dau timpul înapoi și să facem altcumva! STOP!

Nu reușesc.

EPILOG

*

Am supraviețuit „revoluției”. Am ascuns cartușul în trusa de geometrie din tablă roșie, chinezească. Echer, radieră, riglă, raportor, compas, cartuș cu cap vidia. Geometrie perfectă.

Am uitat totul, până de curând, când am citit că sărmanii aceia nu erau inamici, nu. Erau din trupele speciale și fuseseră trimiși de urgență să apere ministerul. Ghinionul lor fusese că cineva „uitase” să le spună și celor dinăutru despre venirea lor. Cineva ăla era chiar generalul care îi chemase!

Iar îmi vine să vomit, dar deja nu mă mai miră nimic. Așa că tac și-mi înghit umil revolta, cu vomă cu tot.

*

Abia după câteva zile de la măcel, cineva, așa ca-n Antigona, a avut curajul să aprindă o lumânare. I-au lăsat, ca pe păgâni, acolo zile-ntregi. Câteodată am impresia că nici nu i-au mai luat, că s-au scurs singuri, discret, în pământul uitării. Câteodată cred că toate astea nici nu s-au întâmplat de-adevăratelea. Aș vrea să caut trusa de geometrie s-o cercetez, dar tare mi-e teamă să nu se detoneze cartușul. Cum, care cartuș? – cartușul cu cap vidia, cartușul de la Orizont!


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

  1. victor L

    22 decembrie

    „Blindate ciuruite”?

  2. Goguta Del As Qularye

    22 decembrie

    Un tovarăș de-al meu făcea armata la Kogălniceanu. Două unități, una de infanterie motorizată, cealaltă (evident) de aviație. Un șmeker de securist s-a infiltrat între cele două (o sută de metri distanța) a tras două focuri, unul înspre o unitate, celălalt înspre cealaltă, și apoi să vezi bal: au tras aviatorii și infanteriștii între ei, mamă, mamă!
    Dar cea mai tare este la Târgoviște, unitatea de blindate, colonelul trimite câțiva militari în salopete negre de blindate, la o adresă cu ”teroriști”. După aia trimite pe alții, cărora nu le spune de primii, în uniforme kaki. Același colonel în a cărui unitate a fost ”judecat” și executat Ceaușescu! De fapt un asasinat legal – avea dreptul la încă șapte zile până la recurs… dar atunci poate că nu mai era omorât și dădea în gât pe Iliescu agent sovietic….

  3. George.s

    22 decembrie

    „Pită cu untură, sare și boia.”

  4. Laurentiu

    22 decembrie

    Bravo pentru implicare la revolutie!
    Acestia au fost adevarati eroi.
    Si felicitari pentru articol!
    Din pacate asa a fost, diferite unitati militare s-au impuscat intre ei, sub coordonarea unor generali si securisti.
    Daca au fost straini, doar pentru spionaj/dezinformare.

  5. Ionescu

    23 decembrie

    Militaru anunta-se la tv ca un grup de teroristi ataca ministerul ,in rest toti stiau ca venim de la poarta pana la grupa de cda din minister , in rest i-a incearca sa te gandesti cum ar fi fost sa te afli in abi- uri !!!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.