Învierea Domnului reprezintă cel mai mare eveniment din istoria mântuirii noastre, care ne-a adus posibilitatea mântuirii și care sta la temelia credinței și a Bisericii Creștine. Numim aceasta sărbătoare ‘Paști’ după cuvântul grecesc care înseamnă ‘trecere’, fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus la început lumea, dintru neființă întru ființă.

„Nașterea supranaturală a lui Hristos, Învierea și ridicarea Lui la ceruri, rămân adevăruri eterne, oricâte îndoieli ar aduce faptele istorice despre realitatea acestora” – David Friedrich Straus

Cea mai mare sărbătoare din Ortodoxie și temelia creștinătății este Învierea Domnului – praznicul Mântuitorului cu Lumină din Lumină și Dumnezeu adevărat din Duhul Sfânt, care s-a întrupat și a luat chip de om în Fecioara Măria, la Sfânta Buna-Vestire.

Învierea Domnului, numită şi sărbătoarea Paștilor este și sărbătoarea bucuriei, cea mai veche sărbătoare a creștinătății, care a adus speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos.

De Paști nimeni nu trebuie să fie trist, pentru a nu fi estompată lumina Învierii Mântuitorului, care a adus bucuria Învierii în salutul creștinesc până la Înălţarea Domnului, timp de 40 de zile, se regăseşte în salutul creștinesc „Hristos a înviat!”, la care se răspunde cu „Adevărat a înviat!”

Paştele a fost sărbătorit încă din epoca apostolică și se traduce prin trecere Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roşie, să scape din robia Egiptului în pâmântul făgaduinţei, Canaan.

El Și-a dat viața drept jertfă pentru păcatele noastre, devenind Mântuitorul omenirii din robia păcatului.

Sfânta Lumină s-a pogorât sâmbătă în jurul orei 14:55 la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a oficiat ceremonia de primire a Sfintei Lumini.

Primirea Sfintei Lumini anual la Mormântul Mântuitorului reprezintă o minune atât pentru ortodocși, cât și pentru întreaga umanitate.

Încă din Vinerea Mare după Prohod, Sfântul Mormânt este controlat pentru a nu exista surse de foc și sunt stinse candele. După verificare, este sigilat cu două benzi albe și cu ceară curată, fiind păzit permanent până la pogorârea Sfintei Lumini.

Sfânta Lumină se pogoară în cadrul Vecerniei Mari oficiate de Patriarhul Ierusalimului în Sâmbăta Mare. Înainte de a primi Lumina Sfântă, Patriarhul înconjoară de 3 ori Sfântul Mormânt într-o procesiune tradițională.

După procesiune se desigilează Mormântul, iar schevofilaxul, un cleric care are în grija sa obiectele și veșmintele liturgice, duce înăuntrul lui candela „neadormită” stinsă, care urmează să se aprindă de la Sfânta Lumină.

În continuare, Patriarhul se dezbracă de veşmintele arhiereşti pentru a arăta smerenie şi evlavie faţă de Iisus Hristos şi rămâne îmbrăcat numai cu un stihar alb.

Patriarhul ia cu el patru mănuchiuri a câte 33 de lumânări cu care intră în Sfântul Mormânt. Alături de el, în antecameră, intră și reprezentantul Bisericii Armene care primește Lumina de la Patriarhul Ierusalimului.

În mormântul propriu-zis, Patriarhul citește rugăciunea specială în care îl roagă pe Mântuitorul Iisus Hristos să dăruiască Sfânta Lumină. După primirea ei, Patriarhul o împarte celor din Biserică.

Oul roșu, element central în tradiția românească dedicată Paștelui

În tradiţia românească dedicată Sărbătorilor Pascale, unul din elementele centrale îl ocupă oul, care este vopsit în roşu dar şi în alte culori, există o bogată tradiţie – devenită meşteşug – privind încondeierea oului, există obiceiul ciocniri ouălor în Duminica Paştelui, însoţită de rostirea cuvintelor „Hristos A Înviat” – „Adevărat A Înviat”, aşa cum de Înălţarea Domnului, regăsim aceeaşi tradiţie a colorării oului, şi ciocnirea acestora, însoţită de rostirea frazelor „Hristos S-A Înălţat” – „Adevărat S-A Înălţat”. Care este simbolistica oului şi de unde provin obiceiurile legate de acesta, încercăm să aflăm împreună, în rândurile care urmează.

Semnificaţia oului de Paşte trebuie căutată cu mult timp în urmă, încă înainte de naşterea lui Hristos, atunci când exista obiceiul ca oul să fie dăruit, el simbolizând fecunditate, echilibru, viaţa şi reînnoirea naturii, iar obiceiul vopsirii oului a fost întâlnit pentru prima dată la chinezi, cu circa două mii de ani înainte de Hristos.

Apoi, în multe dintre mormintele vechi ale creştinilor au fost descoperite şi coji de ouă, iar în antichitate, mai ales la egipteni, oul era simbol al lumii şi al eternităţii – plecând de la forma sa perfectă – fără început şi fără sfârşit.

Oul roşu a devenit simbol al creaţiei şi învierii, prin exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, culoarea roşie însemnând Sângele Domnului cel curs de pe Cruce pentru noi şi pentru mântuire dar şi simbolul văzut al învierii morţilor.

Foto credit: Patriarhia Ierusalimului (Arhivă)