Peneș Curcanul este porecla cu care a intrat în cultura română Constantin Turcanu pe numele său real, acesta s-a născut în Vaslui pe data de 1 martie 1854.

A fost singurul copil al lui Gheorghe Turcan și a Mariei, care-l alintau Costache și care la numai șapte ani s-au hotărât să-l ducă la niște rude înstărite de la Huși pentru a face școala primară, deoarece era printre puținii copii din mahala care știau să scrie și să citească.

La data de 15 mai 1875 acesta intră în rândurile Regimentului 13 Dorobanți, iar dacă la începutul războiului avea gradul de caporal, în anul 1877 avea să ajungă sergent.

În anul 1878 Principatele Române participă la Războiul de independență și cum suntem obișnuiți eroii români nu au lipsit nici de această dată luptând pentru neatârnarea țării. Unul dintre aceștia fiind sergentul Peneș Curcanul care a luptat eroic în acestă bătălie.

Pentru că faptele sale au rămas nemuritoare în istoria României, poetul Vasile Alecsandri a adus un plus pentru rămânerea în veșnicie a sergentului scriind o poezie „Peneș Curcanul” care se găsește în volumul „Ostașii noștri”.

Acesta a surprins înflăcărarea și eroismul ostașilor români în luptele grele de la Grivița, Plevnei, Rahova sau Smârdan, în planul central fiind chiar Peneș Curcanul alături de camarazii din Vaslui.

Puțini sunt cei care știu despre Constantin Turcanu că nu s-a oprit la gradul de sergent ci a reușit să înainteze pe treptele ierarhice, datorită vitejiei, până la gradul de plutonier adjutant. Și mai puțin cunoscut este faptul că a trecut prin patru campanii purtate de armata română precum războiul de independenţă 1877 – 1878, al doilea război balcanic 1913, primul război mondial 1916 – 1918 şi campania din Ungaria 1919.

La data de 30 decembrie 1877 eroul participă la defilarea ținută în cinstea încheierii războiului, făcând parte din detașamentul de paradă al regimentului. În anul 1880 este trecut în rezervă, iar în 1913 pe când avea 59 de ani acesta se prezintă voluntar pentru a lupta în cel de Al Doilea Război Balcanic.

După alți trei ani pe când avea 62, Peneș Curcanul se prezintă voluntar în Primul Război Mondial pe câmpul de luptă – Oituz. În anul 1919 participă la campania de pe Tisa, de această dată cu gradul de plutonier adjutant.

Datorită celor patru campanii militare la care a participat eroul Peneș Curcanul s-a bucurat de mai multe onoruri, cum ar fi păstrarea între cadrele active pe viață ( asemenea marilor generali ) și nenumărate decorațiuni ce i-au umplut pe merit pieptul acestui brav soldat. Tot în cinstea lui a fost ridicat și un Mausoleu ce-i poartă numele.

Poezia scrisă de Vasile Alecsandri:

„Peneş Curcanul

Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.

Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: “Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”

“Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr’ de musteţi
Răcnea: “Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”

Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceaţă!
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu… şi am
În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!

Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.

Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de păpuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.

Şi tunuri sute bubuiau…
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie…

Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceaţa scădea!
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!…

Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
“Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”

Făcând trei cruci, noi am răspuns:
“Amin! şi Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!

Iată-ne-ajunşi!… încă un pas.
“Ura!-nainte, ura!…”
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.

Burcel în şant moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
“Moldova să trăiască!”
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: “Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!”
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm… iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
“Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.

Ura! măreţ se-naltă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!

Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
“Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!”
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
“Virtutea militară”!…

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!”

 

 

 

---