„Spre bătălie”, piesa de teatru radiofonic scrisă de Răzvan Ursuleanu, o producție a Teatrului Național Radiofonic, a câștigat premiul I la UK Radiodrama Festival, secțiunea Short Forms.

Distribuţia este alcătuită din Vlad Bîrzanu, David Drugaru și copiii Dan Alexandru Voinea și Ion Neguț. Regia de studio Janina Dicu.

Povestirea scurtă „Spre bătălie” este inspirată de tragedia războiului din Ucraina vecină.

Pornind de la modul în care pot înțelege războiul copiii prinși în conflict, povestirea deschide tema confruntării armate în planul mai larg al prețului plătit pentru libertate, al sacrificiului necondiționat pentru apărarea acesteia, dar și al generației tinerilor sacrificați în război. Tonul naiv al copilului, care decide să plece la luptă, asociază impulsul entuziast al apărării pământului natal cu idealizarea războiului.

Adaptarea radiofonică a povestirii urmărește în evoluția vârstelor copilului presimțirea și confruntarea cu realitățile războiului și cu moartea.

Adaptarea radiofonică le aparține lui Mihnea Chelaru și Oana Cristea Grigorescu.

Mădălin Cristescu semnează sound design-ul.

Andrei Miricescu este responsabil de orchestrație și aranjament muzical.

Piesa „Spre bătălie” poate fi ascutaltă pe portalul e-teatru.

În 2024, Teatrul Național Radiofonic sărbătorește a 95-a aniversare.

La 18 februarie 1929, la Radiodifuziune se transmitea prima piesă de teatru la microfon, amintește Rador Radio România.

„Ce știa satul” de Ion Valjan, îi în rolurile principale pe Maria Filotti și Romald Bulfinski de la Teatrul Național din București.

Valjan, care se considera ucenicul lui Caragiale, era un autor cu mare audiență la public, excelând în piese într-un act. Lovinescu îl gratula cu calificativul „umoristul nostru cel mai bun, cu o notă de finețe și de observație”. Alegerea repertorială era, în context, inspirată, piesa având reale virtuți radiofonice prin intriga deloc complicată și verva dialogului.

În privința teatrului la microfon, Radio România nu era în întârziere față de Occident. Radio Paris transmitea primele spectacole de teatru radiofonic în aceeași perioada, în iarnă lui 1928, fapt menționat de revista „Radio”.

Se punea desigur, înca de la început, problema specificului teatrului cu unică dimensiune: repertoriul, adaptările radiofonice ale pieselor scrise pentru „teatrul pe scândura”, apariția autorilor care să scrie special pentru teatrul radiofonic, regizori specializați, actori cu voci radiogenice, dinamică și culoarea vocilor, posibilitatea de a realiza, cu mijloacele vremii, decorul sonor, nu în ultimul rând lipsa unui studio dotat pentru teatrul radiofonic.

În iunie 1929, la o ședința a Comitetului programelor radiofonice, Tudor Vianu afirmă tranșant că „teatrul radiofonic trebuie să devină un adevărat Teatru Național.” Se avea în vedere în primul rând audiența emisiunilor de teatru la microfon, dar și trăsăturile subsumate noțiunii de teatru național, pe care scenă undelor le poate satisface întru totul, de la exigențele repertoriale la distribuții ideale, reunind cei mai valoroși actori ai momentului.

Pâna la introducerea benzii de magnetofon (1948), teatrul radiofonic se difuza în direct. În deceniile al patrulea și al cincilea, unele spectacole se înregistrau pe discuri, în același timp cu transmiterea lor în direct, fapt uzual și pentru alte emisiuni, mai ales culturale (conferințe, interviuri etc.), pe care șefii programelor le considerau importante. Din păcate, discurile cu teatru radiofonic, din această perioada, nu s-au păstrat decât, poate, în foarte mică măsură în arhive sau la colecționari. Cele două decenii, 1929 – 1948, constituie o lungă istorie de reușite atât în privința îmbogatirii repertoriului, a calității radiofonice a interpretării și a regiei (un loc de frunte revenindu-i lui Victor Ion Popa), dar și de perioade aproape dramatice pentru continuitatea emisiunilor de teatru radiofonic. În paralel cu piesele difuzate din studio, se transmiteau în direct spectacole de pe scenele teatrelor.

Dintre primele înregistrari pe bandă magnetică (1948 – 1951, perioada în care se difuzau atât piese în direct cât și înregistrate), a rămas un număr infim. Cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic înregistrat pe bandă, care se păstrează în Fonoteca Radioului, datează din 1951: „Hagi Tudose” de Delavrancea, în regia lui Ion Șahighian (dată difuzării în premieră: 25 martie 1951).

În zilele noastre, producțiile Teatrului Național pot fi ascultate online, pe platforma e-teatru.

---