21 aprilie 2024, 5:40

Profesorul universitar doctor Ioan Scurtu: Ar trebui să înscriem evenimentul de la 24 ianuarie 1859 într-un context general european

România sărbătorește astăzi 165 de ani de la Unirea Principatelor, moment marcat în întreaga țară prin ceremonii religioase și militare, depuneri de coroane sau spectacole. La 24 ianuarie 1859 Principatele Române s-au unit sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care pe 5 ianuarie a fost ales Domn al Moldovei, iar pe 24 ianuarie și Domn al Țării Românești, zi care a rămas, conform istoricilor, momentul nașterii statului român modern.

Secolul XIX a fost un moment fără precedent în consolidarea Europei. „Statele” și „națiunile” de azi – idei și realități – acolo își au originile. Iar Unirea Moldovei cu Țara Românească, la 24 ianuarie 1859, a fost chintesența dorințelor politice și sociale ale secolului XIX. A răspuns conceptelor vremii și le-a îndeplinit, prin crearea României.

Toate bisericile din țară vor fi oficiate astăzi slujbe. La final, clopotele vor răsuna pentru a marca această mare sărbătoare. Despre momentul istoric consemnat cu atâta vreme în urmă, dar cu detaliile sale, uneori știute sau mai puțin cunoscute, a discutat invitatul „Apelului matinal„, profesorul universitar dr. Ioan Scurtu, la Radio România Actualități.

Întrebat dacă mai sunt lucruri neștiute publicului larg despre momentul Unirii Principatelor, poate repere pe care nu le cunoaștem mulți dintre noi, profesorul Scurtu a explicat că ”istoria nu este o materie fixă, rigidă, pentru că mereu apar fie noi documente, fie noi orizonturi de interpretare”.

”Și dacă este vorba despre această a doua chestiune, eu aș menționa faptul că ar trebui să înscriem evenimentul de la 24 ianuarie 1859 într-un context general european, pentru că, în fond, a existat o acțiune foarte energică din partea popoarelor europene, de constituire a statelor naționale, și aș menționa faptul că între 1820 și 1920 s-au constituit 26 de state naționale în Europa și că România a fost unul dintre statele de început ale acestui proces, prin Unirea Moldovei cu Țara Românească sau Muntenia, pentru că, spre exemplu, s-a înfăptuit înainte de Unirea Italiei, realizată în 1861, sau Unirea Germaniei, înfăptuită în 1871, așa încât, deci, o primă idee ar fi această înscriere în contextul general european, ca expresie a faptului că noi am aparținut întotdeauna Europei și Europa a fost prezentă la noi și nu am intrat în Europa nu știu când, după 1989 sau chiar mai târziu”, a explicat profesorul Ioan Scurtu.

Unirea a fost rezultatul unui efort îndelung al elitelor politice românești care au știut să profite de interesele occidentale la Gurile Dunării și Marea Neagră.

Cum, unde și de către cine s-a luat decizia unirii Principatelor Române în ianuarie 1859 și în ce condiții?

”A fost un proces destul de intens și care arată ce însemna clasa politică atunci. Deci, unirea s-a pus ca o problemă de realizare concretă în 1848, când Mihail Kogălniceanu, fruntașul Revoluției de la 1848 din Moldova și personalitate foarte bine cunoscută, a scris și programul acestei țări care urma să se numească „Principatele Unite” și în care spunea că unirea este cheia de boltă a neamului românesc. Tot atunci, ardelenii, întrunţit la Blaj, au scandat „Noi vrem să ne unim cu țara!”. Tot atunci, Vasile Alecsandri a scris „Hora Ardealului”, care a devenit Hora Unirii ș.a.m.d. Dar, în mod concret, chestiunea s-a pus după Războiul Crimeii, care s-a încheiat în 1856 şi aceasta s-a datorat faptului că revoluționarii români care au fost nevoiți să părăsească țara pentru a nu fi supuși unor rigori impuse de Imperiul Otoman au desfășurat o campanie extraordinar de intensă în favoarea unirii Principalelor și deși Țările Române n-au participat la război și, deci, nu erau membre în Congresul întrunit la Paris, totuși la acest congres s-a discutat situația Principatelor și s-a hotărât să se constituie o adunare ad-hoc care să se pronunțe dacă românii doresc sau nu unirea Principatelor. Deci, acesta este primul moment foarte important, care a fost rodul campaniei politice, mediatice desfășurate de revoluționarii români”, spune invitatul ”Apelului matinal” de la Radio România Actualități.

Care dintre țările Europei de atunci ne-a sprijinit cel mai mult?

Ioan Scurtu: Atunci erau, se spunea atunci, șapte puteri, bineînțeles Marea Britanie, Franța, Austria, Rusia, Turcia, Sardinia, care erau, să spun aşa, cele care direcţionau evoluţia Europei după 1856. Bun, și, deci, pe baza acestei hotărâri au avut loc alegeri pentru adunările ad-hoc, la care au hotărât unirea celor două principale sub denumirea de România, alegerea unui principe străin dintr-o țară europeană creștină și, de asemenea, garantarea existenței statului unit de către cele șapte puteri, cum erau ele numite. Și, într-adevăr, aceste puteri s-au întrunit, pe baza hotărârilor ad-hoc, și au hotărât o unire care, de fapt, nu era. Adică, să fie fiecare principal cu Domnul lui, cu Parlamentul lui, cu Guvernul lui, dar să existe o Curte comună, la Focșani, care să avizeze legile de interes comun. Și acum intervine în momentul, să zic, de creație istorică a clasei politice de atunci, de la 1859, anume, că a profitat de faptul că, nu, se spunea că nu putea fi aleasă aceeași persoană şi în Moldova și în Oltelia şi atunci l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza atât la Iași, cât și la București, punând puterile europene în fața faptului împlinit. Au fost discuții destul de intense, dar până la urmă acestea au acceptat faptul împlinit, inclusiv Imperiul Otoman, care l-a confirmat în decembrie 1861 pe Alexandru Ioan Cuza şi la 24 ianuarie, când se aniversa Unirea, Alexandru Ioan Cuza a putut să declare în Parlament că din acest moment avem o țară care se numește România.

Profesorul Scurtu a fost întrebat care este moștenirea lui Cuza pentru generațiile tinere.

Ioan Scurtu: Moştenirea lui Cuza este foarte importantă și aș zice impresionantă dacă comparăm cu ce se întâmplă astăzi. Deci, Cuza a domnit 7 ani, doar 7 ani, nici măcar două mandate, cum ar fi astăzi, timp în care s-a reorganizat complet statul român, începând cu structura guvernelor, cu armata, cu învățământul. În timpul lui s-au deschis cele două universități, la Iași în 1860, la București în 1874. Atunci s-au direcționat căile de dezvoltare a politicii externe românești, care trebuia să meargă spre independență și, apoi, spre Unire. Atunci s-au secularizat averile mănăstirești, mănăstiri închinate, care stăpâneau o treime din teritoriul României, dar ale căror rezultate, valori mergeau în altă parte. Atunci s-a înfăptit marea reformă agrară din 1864. Așa încât domnia lui Cuza, deși extrem de scurtă, a fost o domnie extrem de rodnică și meritul de bază, evident, este al domnitorului.
Alexandru Ioan Cuza a înfăptuit asemenea reforme care pe unii i-au deranjat teribil, mai ales reforma agrară, marii boieri s-au simțit extrem de lezaţi că li s-a luat din valoarea lor, din bunurile lor și de aceea vor acționa ca în Constituția de la 1866, după înlăturarea lui Cuza, să se scrie că proprietatea este „sacră și inviolabilă”. Această sintagmă avea să fie anulată în 1917, când Constituția s-a modificat și s-a scris că proprietatea este „o funcție socială” şi pe această bază s-a putut înfăptui reforma agrară din 1921.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol