La București, astăzi, doi vârstnici au ales să-și curme viața împreună. Potrivit informațiilor din presă, motivul aparent era dorința lor de-a nu fi ”o povară” pentru copii.

La o primă observație, majoritatea vârstnicilor foarte vârstnici, chiar și în situații precare, fragile ori extreme de viață, nu fac pacturi suicidare. Doar contextul particular în care se aflau nu este suficient să explice deznodământul tragic. Trebuie că sunt (și) alți factori care contribuie la asta.

Mi-am adus aminte de una din poveștile mele preferate din copilărie când am auzit de caz. Mai exact povestea lui Baucis și Filemon, din mitologia helenică.

Cei doi erau un cuplu de bătrâni într-un sat în care ajung la un moment dat, deghizați, Hermes și Zeus. Satul era vestit pentru comportamentul sfidător al oamenilor la adresa zeilor. Nu mai făceau sacrificii, nu mai aduceau ofrande, nu mai respectau Olimpul. Cei doi bat la mai multe uși, dar nimeni nu e dispus să-i primească, mai puțin Baucis, soția lui Filemon.

Femeia îi omenește. Plăcut impresionat, Hermes face ca vinul pe care Baucis li-l pune în carafă să nu scadă. Filemon observă, își dă seama că cei doi oaspeți anonimi sunt de fapt zei, și amândoi se aruncă la picioare și le cer îndurare că i-au primit atât de sărăcăcios. Mai mult, deși în vârstă, Filemon fuge în curte să prindă o gâscă, să o taie, să le facă celor doi o mâncare mai bună. Gâsca sare, disperată, în brațele lui Zeus.

Acesta din urmă le spune celor doi că, drept pedeapsă, o să distrugă satul, dar că lor le va permite să trăiască. Îi duce sus, pe un munte, unde le construiește un sanctuar unde să-și ducă restul zilelor. La plecare, Zeus îl întreabă pe Filemon ce cadou își dorește. La care Filemon îi spune: Doamne, când ne vine vremea, pentru că ne-am iubit atât de mult, nu lăsa să plece unul și să rămână celălalt.

Iar când li s-a apropiat sorocul, Zeus i-a transformat pe amândoi în trunchiuri de copac înlănțuite. Filemon a devenit un stejar, iar soția lui, Baucis, s-a transformat într-un tei veșnic în floare.

Vedem foarte rar, în psihiatrie, astfel de întâmplări suicidare, unde să avem de-a face cu un complex ”Filemon și Baucis”. Ce vedem, în schimb, parte a diversității culturale, e credința ritualică (pe alocuri) că dacă bărbatul pleacă înaintea femeii, este acceptabil ca aceasta să-l urmeze în moarte. În India, spre exemplu, astfel de demersuri chiar poartă un nume, suttee, chiar dacă în zilele noastre au fost în mare abandonate și fac subiectul mai multor studii (unele care observă, spre exemplu, că ”sinuciderea din dragoste” a soției defunctului e uneori forțată, sau precipitată, de rudele acestuia)

Deci dacă nu ne uităm la un astfel de complex, care e a doua posibilă cauză?

În orice pact suicidar există câteva elemente axiale:

• prezența unei amenințări considerată vitală de un membru al cuplului (periclitantă de viață), cu potențial de durere și suferință de ne-imaginat.

• o relație profundă de atașament cu co-dependență între membrul submisiv, respectiv cel dominant, al relației, încât pasajul la act să fie cu încredere oarbă în deznodământ, așa cum e prezentat de cel care inițiază ideea, și planul de suicid

• prezența unei forme de psihopatologie severă, trenantă, care afectează testarea realității, și atașează o durere psihică intolerabilă

• consensul la metodă, vis-a-vis de oportunitatea ei, respectiv consecințele folosirii ei.

Lăsând orice altceva la o parte, trebuie înțeles că angajarea în suicid e un comportament generator de maximă suferință pentru cei care rămân în urmă. Drept urmare și dacă – rațional – accepți justețea sufletească de tip ”Filemon și Baucis”, sau dorința de-a ”pleca împreună”, tot rămâi cu suspensia deziluziei că niște părinți ar fi capabili să lase, la final, o urmă atât de sângeroasă în mintea copiilor lor, ultimul gest de adio. Dacă asta se întâmplă, e de obicei într-un context (și, posibil) resentimentar, sau pe fondul unei forme de disperare care împinge cuplul spre soluția extremă.

Drept urmare, mai ales dacă e să trag un semnal de alarmă, e că sănătatea mintală a vârstnicilor trebuie să rămână o preocupare pentru copii. Nu e suficient să-i duci părintelui bătrân mâncare, sau să-i umpli frigiderul. Nu e destul să-i angajezi personal de companie pentru minimele nevoi de socializare. Poate fi frustrant, dar acolo unde pare că vârstnicul se poartă ”doar ca un bătrân”, s-ar putea că de fapt te uiți la o suferință mintală, psihologică ne-diagnosticate.

Să le păstrezi demnitatea, să le facilitezi acces la minimă viață socială, la aer curat, la mobilitate, să rezolvi dilema ultimilor ani și cum ar trebui petrecuți, toate sunt pe undeva imperative încât să închizi cercul vieții, de la cei ce ți-au dat viață spre viața pe care tu le-o vei încheia. Situațiile pot fi teribil de diverse, ca și provocările.