28 septembrie 2022, 20:45

Psihiatrul Gabriel Diaconu despre nostalgia malignă, cancerigenă a regimului Putin. Rusia nu este doar în pană de idei, ci și în pană de viitor

Doctorul psihiatru Gabriel Diaconu vorbește pe pagina sa de Facebook despre doctrina nucleară a Rusiei: “nu este doar în pană de idei, ci și în pană de viitor”.

“Mereu m-am întrebat la ce se întorcea acasă bătăușul din curtea școlii, când eram copil. Ce se întâmpla mai târziu în fermentul minții lui, care-i erau opțiunile de viață. Nu foarte multe. Unii au ajuns mai târziu interlopi, alții în pușcărie. Unii s-au transformat, spre jumătatea vieții, în banali anonimi, agățați de vreo bere spre apus de soare, veșnic resemnați melancoliei că vremea lor, de fapt, s-a dus.”

Redăm integral materialul de opine, extrem de interesant.

 

Doctrina nebună a Rusiei, sau de ce e atât de important pentru regimul lui Putin să păstreze aparența nucleară

Am întâlnit, în viața mea, tot felul de oameni cu tot felul de personalități. Oameni mici, oameni mari, oameni slabi, oameni puternici. Am întâlnit persoane șirete, mincinoși patologici, supraviețuitori ai unor drame sau artiști ai melodramei.

Toți oamenii sunt în căutarea puterii. Unii din ce au, de atât vor mai multă. Alții sunt cotropiți de obsesia c-o pierd. Sau că-s slabi, trăind cu prejudiciul c-au avut, c-au pierdut.

Foametea de putere reglează roți și mecanisme ale conviețuirii între semeni. E instinct. E reflex. Și e deprindere culturală.

În frecușul acesta neîntrerupt al istoriei, toată lumea are putere, nimeni n-are putere. Poți să vorbești de abilități, poți observa lucruri și locuri la care unii sunt mai dăruiți, alții mai văduviți.

Dar câteva, doar câteva variabile rămân valide după ce-ai cernut discuția spre minima relevanță: puterea prosperității, respectiv amenințarea violenței.

Pentru foarte mult timp forța civilizatoare a fost violența. Abilitatea de a desfășura război, expansionismul, bazinul de cucerire și influență, toate au făcut posibil saltul spre-o prosperitate, de fapt ieșirea din mizerie,. Asta doar câtă vreme bogăția se număra în resursă naturală, bunuri comerciale, respectiv volum și masă materială.

În tot acest timp toate celelalte lucruri care definesc astăzi ființa umană n-au avut, de fapt, valoare. Privilegiile individului erau contingente posesiei lui, respectiv ce putea cumpăra, și cât putea proteja, ce avea în proprietate.

Dar lucrurile s-au schimbat. O altfel de prosperitate a devenit prioritară. Oamenii au migrat dinspre proprietate, spre drepturi, valori abstracte, lateralizarea muncii, și o veritabilă revoluție socială. Anumite societăți au favorizat libera circulație a gândurilor, mai mult poate decât libera circulație a mărfurilor.

Așa am ajuns aici.

Problema ontologică a Rusiei contemporane nu e că vine cineva să le fure gazul, grâul, identitatea națională. Problema ontologică a Rusiei e că, pe cât de multe arme nucleare are, pe cât prăpăd poate declanșa după – aparent – bunul său plac, n-are respect. Deci e văzută ca o orânduire slabă. Mai mult, pe cât adună intimidare, oroare, sau obediență, guduroșenie, pe atât de puțin poate păstra iluzia funcționalității înainte de-a pica înapoi în caricatură.

Obstinat, compulsiv, deșănțat, ni se aduce aminte de trompetele propagandei Kremlinului că sunt o mare putere nucleară, deci au imunitate și impunitate în fața regulilor lumii actuale. Mai mult, în fața crimelor comise, atrocităților săvârșite respectiv atitudinii huliganice în plan internațional, putinistul râde și întreabă ”ce poți să-mi faci, c-am buzduganul gros”.

Există totuși ceva curios la momentul nuclear al umanității.

O bună perioadă de timp după Hiroshima și Nagasaki, omenirea s-a confruntat cu o doctrină a armelor numită, pe alocuri ironic, MAD. ”Mad” înseamnă ”nebun” în limba engleză. O doctrină nebună, nebună de tot. Dar în limbaj tehnic MAD înseamnă ”mutually assured destruction”, sau distrugere garantată (sau sigură) reciproc.

Ce înseamnă asta?

De la momentul proliferării nucleare, care a văzut numărul ogivelor nucleare escaladând până la peste 10 mii la un moment dat, capacitatea de-a oblitera viața pe Pământ a Rusiei, respectiv Statelor Unite, a fost depășită cu un ordin de magnitudine de ordinul sutelor.

Pare apocaliptic să gândești că o singură rachetă ar putea distruge întreaga Coastă de Est a Statelor Unite, toată insula a Marii Britanii sau Moscova dintr-un foc. Dar MAD înseamnă că, relativ rapid, schimbul de rachete nucleare ar fractura echilibrul fragil al ecosistemelor noastre, către o iarnă nucleară în care absolut toți, agresor și agresat, ar suferi pierderi ireparabile.

E de altfel motivul pentru care, după căderea Uniunii Sovietice, o bună perioadă a anilor 90 a însemnat acorduri bilaterale de distrugere programată a acestor ogive, încât să păstrezi status quo-ul, dar în același timp să oferi garanții viitorului că n-o să murim într-o ciupercă atomică.

Mai multe țări au căpătat, au tânjit să obțină, capabilități nucleare. Iraq-ul lui Saddam Hussein. Iran-ul lui Khomeini. Coreea de Nord.

Sunt unii care întreabă de ce n-ar fi mai bine să aibă toată lumea arme nucleare. Uite, România spre exemplu are capacități de extragere a uraniului remarcabile. Într-o anumită perioadă rachetele nucleare rusești erau cu focoase folosind, la propriu și la figurat, țărână de la noi.

Sunt alții care spun, și au și ei dreptatea lor, că bine-ar fi să le distrugem pe toate, pentru că tehnologia nucleară e capabilă să ne termine pe toți. O prostie mică, o consecință mare.

Un lucru, în schimb, este pus în aceste luni – de când a început războiul în Ucraina – pe bancul de teste: dacă armele mai pot face, sau nu, diferența într-un conflict. Sau dacă nu cumva vremea acestui fel omenesc de-a rezolva dispute teritoriale sau diferențe de doctrină e ea însăși la asfințit.

Pentru Rusia e crucial să-și păstreze aura militară. Eșecul previzibil, în cele din urmă, al ecuației puterii așa cum e impusă de Kremlin îi va lăsa nu doar în pană de idei, dar și în pană de viitor. Asta i s-a întâmplat și Uniunii Sovietice, a cărei prăbușire n-a fost cauzată de Vest, cât amortizată pe cât posibil de Occident.

Această nostalgie malignă, cancerigenă a regimului Putin reprezintă o ultimă convulsie a vremurilor, la care se uită când cu amuzament, când cu îngăduință, planeta digitalilor. E o chestiune eminamente de timp până când, și dacă-și asumă un triumf în Donbas, sau chiar și prin cotropirea Kievului, această organizație formulată de Kremlin își va găsi propriul sfârșit prin implozie.

Adevărata întrebare nu e ce ne facem noi acum. Întrebarea e ce ne facem noi atunci.

Pentru că există în natura umană un răspuns de răzvrătire la tendințe autoritariene, în prezent. Ne-am molipsit de libertate, de democrație, respectiv de această formă de prosperitate.

Sunt luate drept exemple supunerea, obediența și loialitate rușilor față de propria conducere.

Voi nu înțelegeți că sunt minciuni, că poporul rus suferă la fel, poate chiar mai rău, în acest ecosistem, a cărui poleială nu-i decât o crustă pe-o rană cangrenată? Tot ce-a putut Putin să facă, în doar câteva luni în care și-au umflat buzunarele câțiva oligarhi, a fost să aducă populația țării sale înapoi la momentul 1990. Și pentru ce, pentru o palmă de pământ unde majoritatea nu se vor duce niciodată? Pentru iad, moarte și distrugere din care n-o să culeagă rod niciodată nimeni mai exact?

Mereu m-am întrebat la ce se întorcea acasă bătăușul din curtea școlii, când eram copil. Ce se întâmpla mai târziu în fermentul minții lui, care-i erau opțiunile de viață. Nu foarte multe. Unii au ajuns mai târziu interlopi, alții în pușcărie. Unii s-au transformat, spre jumătatea vieții, în banali anonimi, agățați de vreo bere spre apus de soare, veșnic resemnați melancoliei că vremea lor, de fapt, s-a dus.

Ce auzim lunile acestea, ce mirosim de luni bune încoace, e geamătul de agonie a unui bătrân ticălos care încă n-a înțeles că nu-i veșnic. Nimic nu-i veșnic, el cu atât mai puțin.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol