Un subiect care se află pe buzele tuturor. Reînceperea şcolii. Îl discutăm, cu teamă de necunoscut, mai mult decât în oricare an, din cauza pandemiei de coronavirus, dar, la două săptămâni de momentul startului, nu avem încă totul clar. Psihologul Gabriela Enea face o analiză pe tema școlii online și a efectului său asupra tinerilor, pe care o redăm mai jos, integral.

”Acest subiect nu trebuie să provoace anxietate niciunui pion implicat, nici părinţilor, nici profesorilor şi nici copiilor. Acesta trebuie dezbătut şi asimilat firesc.

Vom trece în revistă efectele pe care orele online, pe termen lung, le pot avea asupra tinerilor si vom afla ce rol ar trebui să joace profesorii și părinții pentru ca elevii să depășească mai ușor, din punct de vedere educațional și psiho-emoțional, perioada pandemiei.

E clar că o astfel de discuție trebuie pusă în context – și anume, trebuie să vorbim pe grupe de vârstă, despre copii, adolescenți și studenți. Dar dincolo de aceste categorii, vom împărți această discuție – în efecte din punct de vedere educațional și în efecte din punct de vedere psiho-emoțional.

Copiii – și aici includem și ciclul gimnazial, de preadolescență – sunt cei care încă mai au nevoie într-o oarecare măsură și de părinți. Deci aici cercul cumva se lărgește, în sensul că această relaționare online cu școala nu e numai despre ei și despre profesori, ci mai vine și părintele care așa cum știm a fost destul de mult implicat în procesul acesta educațional. Sunt convinsă că dacă al doilea semestru se va face hibrid – online și școală – în partea a doua a pandemiei ne vom descurca ceva mai bine. Și profesorii vor relaționa mai bine, dar și copiii. Va fi ceva mai bine decât în prima parte a pandemiei, dar nu mai bine decât sistemele nordice, de exemplu, care sunt adaptate deja acestui sistem de învățare.

Dificultatea cea mai mare este probabil pentru clasele I-IV. În sensul că atenția lor nu poate fi foarte mult focusată pe acel ecran de calculator, în care ei trebuie să se uite, să facă conexiuni ca să înțeleagă ce le spune profesorul.

Studiile ne spun că la vârstele lor nu putem avea mai mult de 10-15 minute de focus direct din care copilul să își ia maximul de informație. Raportând chestiunea asta la faptul că orele au 50 de minute chiar și pentru clasele I-IV, trebuie analizat și văzut, real vorbind,  cât din procesul educațional se pierde în condițiile acestea.

Acum, mai vine și anxietatea părintelui care, cât a fost starea de urgență în care a stat acasă, mai avea pe lângă acesta de a fi părinte încă șapte roluri – și de învățător, și deschide laptopul și fii atent acolo și stai că mai avem teme pe WhatsApp și toate celelalte. Normal că și părintele a gestionat greu această poveste și a transmis involuntar această anxietate și copilului.

Dacă discutăm despre adolescenți, aici factorul psiho-emoțional este preponderent mai mare, ca impact, asupra lor, decât cel educațional de care vorbeam anterior la copii.

La preadolescenți – clasa a VII-a, a VIII-a și clasele de liceu, avem cea mai mare problemă pe zona psiho-emoțională pentru că știm foarte bine că școala era modul lor de relaționare. Adică dincolo de ce mă duceam să învăț, acolo erau prietenii mei, lumea mea socială, cei de pe același palier cu mine, cei care poate nu mergeau toți la școală ca să învețe neapărat, dar toți mergeau să socializeze. Ei veneau deja de acasă cu o problemă a unei izolări, date fiind aceste mijloace moderne de comunicații dezvoltate în ultimii ani și aveau oricum un minus, fiind închiși în telefoane sau tablete. Gândiți-vă că acum presiunea e de două-trei ori mai mare asupra lor, pentru că se adaugă și faptul că din toamnă lucrurile nu se vor regla.

Un studiu recent, făcut de Salvați Copiii, iar procentul, apropo de efectele psiho-emoționale, e covârșitor – de 47%. În sensul că 47% dintre adolescenți au simțit tristețe, furie, neputință, chiar și plictiseală. Astea sunt niște emoții negative pe care într-un fel le simte adolescentul, într-un alt fel le simte copilul, acasă.

În cazul studenților, ei fiind de vârste ceva mai mari, au știut în cea mai mare parte cum să își gestioneze timpul ăsta și cum să relaționeze. Altfel au tradus lucrurile.

Deci, din punctul meu de vedere, cei mai impactați pe zona psiho-emoțională rămân preadolescenții și adolescenții cu această distanțare și non-relaționare, iar pe zona educațională copiii din clasele I-VI. În timp, acolo s-ar putea să avem carențe mari ale procesului educațional, efectiv lipsă de informație și de materie pe care ei nu au apucat să o aprofundeze.

Hai să facem un exerciţiu. Să ne gândim și la noi, adulții, să nu ne ascundem după deget. Una e să fim față în față cu cineva, chiar la o vârstă matură, și omul ăla din fața ta, care îți e un model, să-ți spună „bravo!” și alta e să te uiți în ecranul unui televizor, al unei tablete și să îți spună „bravo, bine că ai ridicat și tu mâna”.

Este un bravo lipsit de emoție, de empatie. Un adult sau un student poate mai știe să gestioneze povestea asta, mă descurc eu cu viața, dar, atenție, la copii și la adolescenți e perioada în care ei au nevoie de modele și contexte. Unde să mai avem modelele dacă nu mai avem contextele? E perioada în care se văd în niște oglinzi, iar ecranul unui calculator nu îți oglindește realitatea.

Este posibil ca stima de sine la un copil care nu interacționează cu un model să fie afectată. Că asta e realitatea, nu tot timpul vom găsi profesori care să știe să gestioneze pe Zoom o oră cu 30 de căsuțe, să vezi ce face fiecare, nici nu apar toate de multe ori, omul ăla dacă vede, vede niște ochi, nu altceva.

Stima de sine, interacțiunea, contextul – sunt valorile primordiale pentru copii și adolescenți în această perioadă. E ca un scăunel cu trei picioare, dacă îi smulgi un picior, el nu se mai ține. Cu stima aia de sine pleacă acel copil în viață.

E bine însă să nu dramatizăm acum, ci să analizăm și să ne gândim la soluții. Că, vorba lui Cioran, „nu moartea mă înspăimântă, ci veșnicia ei”. Acum că au fost două luni așa, nu e înspăimântător, ci faptul că poate să dureze mult mai mult timp.

Studiile științifice au arătat că pe termen lung, perpetuarea unei astfel de situații, de distanțare socială, de distanțare fizică, mai ales în rândul copiilor și al adolescenților, poate lăsa urme – și aici vorbim de anxietate, anxietate generalizată, depresii cu diverse trepte. Deci da. Evident că situația depinde de la caz la caz. Depinde foarte mult din punctul ăsta de vedere și ce-a sădit părintele în mica copilărie. Pentru că efectele se văd abia în adolescență. Dacă copilul a stat oricum – și că era pandemie și că nu era – doar cu o tabletă în față, evident că asta va face și acum. Dar posibilitatea este mult mai mare să n-o facă, dacă el a fost învățat să facă lucruri cu oameni – să gătească cu părinții, să iasă în parc, să se joace cu prietenii, etc.

Contează foarte mult și modul în care în mica copilărie am știut să cultivăm și să fim atenți la copii ca să facă cât mai multe lucruri, inclusiv de interacțiune socială. Foarte important să facem asta cât sunt mici.

Mai este și componenta asta pe care eu o văd foarte relevantă – avem deja șase luni, trei de izolare și trei în care am putut să facem lucruri. Putem să ne vedem de viață, cu respectarea normelor și restricțiilor impuse de autorități, desigur. Dar putem să ne vedem de viață. Nu trebuie să ignorăm asta.

Evident că această școală online va fi un factor puternic favorizant ca ei să nu se simtă confortabil că nu își văd profesorii și că nu își cunosc viitorii camarazi. Acum, depinde în toamnă ce se va întâmpla exact, noi facem acum o proiecție. Ca recomandare, eu aș face următorul lucru: în acest sistem hibrid de școală online nu mă oprește nimeni pe mine ca profesor să vin cu viziunea mea și să spun că „uite, sâmbătă am putea să ne întâlnim într-un parc, să facem așa un cerc și să ne vedem, să interacționăm”.

Sigur că vor fi afectați copiii, dar hai să facem modul în care vor fi afectați mai suportabil. Mulți dintre ei probabil că se vor ascunde în spatele acestei lipse de interacțiune ca să își continue un pattern (model, n.red.) pe care deja îl au.

Adică sunt și mulți tineri care declarativ aruncă un „aș vrea să ies, dar tu nu vezi ce e afară?”, în condițiile în care se poate totuși ieși, să fim realiști. Acela nu face decât să își cultive ceva ce avea oricum.

Aici le recomand părinților, căci e tot rolul lor din păcate și știu că au multe roluri în perioada asta, să îi faciliteze aceste conexiuni – „ieșim undeva, dar mai luăm și pe X și pe Y cu noi”.

Sau „duminică în parc te duci să te vezi cu cineva”. Rolul părintelui este acela de facilitator, de a-i pune pe copii la interacțiune socială, că și chestiunile astea se învață câte un pic, câte un pic.

Ce facem cand procesul tehnologic nu este accesibil tuturor?

Aici vom avea o problemă mai ales din punct de vedere educațional. Gândiți-vă câte zone avem, nu neapărat defavorizate, de alea nici nu mai vorbim, dar gândiți-vă câte familii fără o situație financiară fericită sunt, în care în două semestre să nu ai acces la școală. Cum se vor simți acei copii?

Marginalizați, dați la o parte, ei nu contează, pe ei cine îi vede, din toate punctele de vedere – și fizic și psihologic. Acești copii vor fi excluși de la această masă a educației.

Cu siguranță că un copil care nu are acces la un sistem educațional de cinci luni este un copil care fie abandonează, fie este atât de tenace și atât de răspunzător, cu dorință să evolueze și să recupereze, care deși nu are cu ce, face eforturi supraomenești ca să reușească – și sunt astfel de copii și pentru ei am toată admirația.

Din păcate, nu văd cale de mijloc în situațiile astea. „Stai să îmi cer caietul, să mă duc peste două dealuri să văd ce a scris colegul” – nu prea văd varianta asta. În cazurile fără acces la tehnologie, văd doar alb și negru, nu prea văd griul. Ori vor abandona, ori se vor motiva atât de tare încât să își dorească cu orice preț să meargă mai departe. Dar nu știu câte astfel de cazuri pot fi.

Principalele recomandari în noul context

Rolul părinților și al profesorilor, mai ales pe segmentul până în 13-14 ani e covârșitor. Adică eu pot să îți creez ție context și model. Plecăm la munte, plecăm cu bicicleta, dăm două ture în parc, nu e capăt de lume, nu ni se întâmplă nimic. Asta e situația, nu e foarte roz, dar haideți să o normalizăm pentru că trebuie găsite soluții, iar în momentul ăsta, har domnului, față de martie,  avem niște soluții absolut posibile.

Foarte important în perioada asta e să vorbim cu copiii, să fim foarte aproape de ei, să le ascultăm pur și simplu emoțiile, să îi facem să vorbească despre emoțiile lor, de plictiseală, de furie, de supărare.

Din păcate, unii părinți nu au acest model de interacțiune cu copilul lor și dacă le spune copilul m-am plictisit, în loc să îl asculte, îi zic „eee, ce te-ai plictisit, ai atâtea de făcut în casă”.

Nu, ăla nu e un mediu foarte bun pentru el în perioada asta pentru că el numai în casă stă, asta e problema. Trebuie să fim deschiși către ei și să îi înțelegem, să le și spunem că îi înțelegem și împreună să găsim niște soluții. Dar foarte important să fie împreună, că dacă venim iar cu o foaie de to do list, atunci prima reacție e să respingă.

A-i pune la aceeași masă, a-i asculta, pentru că nici pentru ei nu este ușor să ventileze aceste emoții, a face un pas de tipul „bun, ce putem face cu situația asta? Părerea mea e asta, care e părerea ta? Eu cred că se poate găsi un numitor comun”.

Nu avem situații ideale. Avem situații mai bune și situații mai puțin bune.

Până la urmă, conexiunea școală-părinte există. Numărul dirigintelui și al învățătorului există la toți părinții. Da, există părinți ca cei pe care i-ai descris mai sus, dar eu am totuși mare încredere în intuițiile părinților. O spun din experiență de cabinet – au venit mulți părinți cu care am discutat de două-trei ori, au cerut ajutorul atunci când nu au știut, au întrebat ce-i de făcut.

În situațiile astea cerem ajutorul. Cerem ajutor la școală, la prieteni, la persoane apropiate din jurul nostru, la părinți, ideea de bază este să nu ducem anxietățile părinților mai departe la copii pentru că vom crește niște copii la fel de neputincioși și de anxioși. Deci trebuie să găsim soluții.

Profesorul, învățătorul, dirigintele, poate nu e unul extraordinar, dar e vreun profesor pe care eu l-am simțit mai aproape de copilul meu?

Pot să-l sun pe ăla să îl întreb ce să fac? Că, uite, n-am bani să mă duc la psiholog, deși pot să caut și pe internet niște chestii.

Deși, nota bene, s-au creat multe linii și centre în perioada asta la care să sune părinții și să ceară ajutor. Dar poate nu ajungem acolo, hai să căutăm un profesor. „Mă, mamă, tu cu cine te înțelegi? Cine îți e mai apropiat?” „Uite, doamna de geografie, de sport”. O sunăm pe doamna aia, poate ne ajută.

Sistemele sunt făcute din oameni. Eu întotdeauna am mizat pe flerul părintesc, care apare odată cu apariția copilului.

Perioadele astea dificile se depășesc cu acțiune, trebuie invalidate emoțiile negative – nu mă lupt cu ele, că de aici vine mult furia noastră, din neacceptarea acestor emoții. În momentul în care le acceptăm, știm că trebuie și acțiune.

Și eu am avut momente mai grele în perioada aia de izolare. Nu îmi era atât frică că voi lua virusul când merg la magazin, cât mă afecta impredictibilitatea. Faptul că nu știam ce urma să se întâmple.

Studiile neuroștiințifice arată clar că mintea noastră, creierul nostru are nevoie de predicitibilitate, de niște lucruri pe care le face în mod regulat și știe asta.

Trebuie să ne uităm la resursele pe care le avem la îndemână, chiar dacă nu avem cea mai bună situație financiară sau cea mai aleasă educație sau prea multe cunoștiințe despre psihologie.

Ce facem daca avem un adolescent…rebel?

Aici sistemul ideal ar fi ca fiecare să-și ia propriul rol în mână. Și aici ar fi o discuție despre cât de mult trebuie să intre părintele în rolul profesorului.

Că știm o grămadă de situații în care profesorul a dat două probleme și părintele zice „nu, tu trebuie să faci zece”. Dar cine ești tu să-mi zici să fac zece? Nu o să fac.

Atunci da, părintele aici are o problemă, pentru că alea sunt probabil niște ambiții personale, în care copilul trebuie să ajungă premiantul clasei. Nu, copilul trebuie să ajungă fericitul clasei. Copilul e ok și cu două probleme și cu zece, aici discutăm de o altă idee. Acum, eu nu cred că un părinte care nu e intruziv și pe rolul de controlor și care cere mai mult și mai mult poate să deranjeze un copil când îl ajută.

Copilul e deranjat când se pune o presiune dublă pe el decât ceea ce pune școala oricum, pentru că temele alea interminabile nu sunt ok.

Încă o dată, evident că totul depinde de la caz la caz, dar nu cred că vei da de un copil rebel acolo unde un părinte e asertiv, atent la nevoile copilului și care îi spune „bravo, ai făcut cinci probleme la matematică, hai să o mai facem împreună pe a șasea”.

Dar dacă vii și îi zici: vezi că până la ora 7 trebuie să termini 20 de probleme, că eu am terminat mate-fizică și tu trebuie să termini la fel, acolo avem o problemă. Dar asta nu are legătură cu perioada de pandemie, sunt probleme vechi care trebuie reglate.

Deci implicare din partea părintelui, disponibilitatea, nu ordin. Sigur că și implicarea se face pe vârste, la un copil de 5 ani decidem noi, la unul de 18 nu mai putem decide la fel de multe ce să se schimbe în programul lui.

Pe copilul ăla trebuie să-l rupi încet-încet din zona aia de simbioză, să îi rupi dependența de tine și să îl lași ușor-ușor să se pună pe picioarele lui, dar aici e iar o discuție foarte lungă pentru că e o altă problemă – astfel de reacții nu au fost născute în pandemie, ci existau deja.

Doar au fost accentuate în pandemie, pentru că a trebuit să petrecem mult mai mult timp împreună.”

Gabriela Enea este psihoterapeut cu drept de liberă practică, atestat de Colegiul Psihologilor, având formare în psihoterapie integrativă. G.E lucrează în cabinet cu adulți dar mai ales cu copii și adolescenți. Principalele zone de intervenție psihoterapeutică fiind tulburarile de anxietate, depresie, stres, stres acut și gestionarea emoțiilor.

 

 

---