Regele Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniştii au anunţat imediat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare şi au transmis la radio înregistrarea proclamaţiei regelui despre propria sa abdicare.

În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: „Actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noştri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”.

Dar oare așa a fost? Ce s-a întîmplat în acele zile?

Sinaia

În seara zilei de 29 decembrie 1947, Familia Regală se găsea la Sinaia, la Castelul Foișor.

Circumstanțele nu erau deloc bune. La sfârșitul lunii noiembrie, tânărul Rege și Regina-mamă Elena fuseseră invitați la Londra la nunta Principesei Elisabeta. La întoarcere, primirea fusese una mai mult decât glaciară iar Lucrețiu Pătrășcanu refuzase să dea mâna cu Regele, mimând că este atent în altă direcție.

Aflat la masă, la Sinaia, Regele a primit două telefoane succesive din București, de la Dimitrie Negel, mareșalul Palatului, care îi comunica că Primul-ministru Petru Groza dorește neapărat o audiență a doua zi dimineața, la ora 10, la Palatul Elisabeta, „pentru a discuta o chestiune de familie”. Estimând că va fi vorba despre proiectul căsătoriei sale, Regele a acceptat cererea, deși felul imperativ cum fusese formulată reprezenta o încălcare flagrantă a protocolului (un ministru nu fixează întâlniri Suveranului, ci solicită o audiență, sosind la ora la care i se comunică; însă astfel de greșeli de politețe elementară erau frecvente la demnitarii comuniști).

Alungarea Regelui

A doua zi, Regele (la volan) și Regina-mamă, însoțiți de aghiotantul regal Jacques Vergotti, au părăsit Sinaia, pentru a se întâlni la ora 10:00 cu Petru Groza, în București.

La sosirea la Palatul Elisabeta, aghiotantul Vergotti a observat că Garda Regală, care asigura paza locuinței, fusese înlocuită cu militari din Divizia Tudor Vladimirescu, instruiți în URSS și fideli comuniștilor. Aghiotantul nu a mai putut însă să reacționeze, fiind el însuși săltat de un grup de doi tineri militanți comuniști, care se găseau în număr mare în parcul din jurul Palatului.

La ora fixată, Regele a coborât personal de la etaj, pentru a-i deschide ușa lui Groza. Neanunțat, acesta venise însoțit de ministrul Gheorghe Gheorghiu-Dej – o altă încălcare a protocolului, fiindcă nu se puteau aduce persoane străine la întâlnirea dintre Suveran și Primul-ministru, mai ales neinvitate. În locuință se găseau – în afară de Regina-mamă Elena, care participa la discuția „de familie” – doar Mircea Ionnițiu, secretar personal și fost coleg de școală al Regelui.

Actul de abdicare

În salonul aflat la etaj, Petru Groza a început discuția arătând că „a sosit momentul unui divorț amiabil între țară și monarhie”; el a scos dintr-o mapă un act de abdicare gata scris, pe care i-a solicitat Regelui să-l semneze (documentul nu respecta formularea uzuală a decretelor regale, arătând prin însăși aceasta că este un fals, întocmit de persoane străine). Regele a protestat, arătând că schimbarea formei de guvernământ nu se poate face decât la dorința expresă națiunii române și cu respectarea exactă procedurilor democratice prevăzute de Constituție, care ar fi trebuit, apoi, validate printr-un referendum. De asemenea, actul gata scris ce fusese prezentat Regelui era incorect din punct de vedere juridic, fiindcă prevedea că acesta „renunță la Tron pentru sine și pentru urmașii săi” (fără mandat expres, nimeni nu poate renunța la ceva în numele altcuiva); în plus, eventuala renunțare la Tron a Regelui Mihai I nu însemna, automat, și abolirea Monarhiei, ci numai trecerea Coroanei la următoarea persoană din linia de succesiune.

Răspunsul delegației comuniste a fost că „nu e timp pentru astfel de proceduri” („graba” era urmarea presiunii politice a Moscovei, care dorea să înlăture monarhia). Regele a cerut un răgaz pentru lectura atentă a actului; retrăgându-se în biroul său și consultându-se cu Ionnițiu, a aflat că Palatul e complet izolat, fiindcă legăturile telefonice fuseseră tăiate. Secretarul regal a subliniat faptul că un atentat reușit la viața Regelui ar înlătura orice șansă de normalizare a situației, pe când o semnătură pusă pe un act ilegitim ar mai fi putut fi îndreptată, fiindcă Regele se bucura de o uriașă susținere populară și întreaga națiune ar fi știut că actul de abdicare a fost smuls prin forță. Informații parvenite ulterior au arătat că, în înțelegere cu comuniștii români, ocupanții militari sovietici mișcau pe străzile Bucureștiului tancuri destinate să înspăimânte populația și, pe stadionul aflat lângă Arcul de Triumf, la 300 de metri, fusese amplasată chiar și o baterie de artilerie ațintită asupra Palatului Elisabeta.

Revenit în salon, Regele refuza, în continuare, să semneze actul de abdicare (deși, între timp, Petru Groza se lăudase în fața Reginei cu un pistol pe care-l avea în haină, adus „ca să nu pățească ca Antonescu, la 23 August”). Ca argument ultim, delegația comunistă a amenințat cu împușcarea imediată a 1.100 de tineri (în majoritate studenți) ce se aflau în închisori încă de la manifestația din 8 noiembrie 1945. Astfel, Regele a fost constrâns să semneze, spunând: „Nu va curge sânge din cauza mea!”

Captivi

După semnarea actului, Familiei Regale i s-a pus în vedere să nu încerce să ia legătura cu nimeni și să plece cât mai repede la Castelul Peleș, unde o „comisie de inventariere” numită de guvernul comunist avea să ia în primire toate proprietățile regale.

În graba sa de a confisca „averea Regelui”, conducerea comunistă a amestecat de-a valma, în decretul de naționalizare, atât proprietăți personale ale membrilor Familiei Regale, cât și bunuri care aparțineau Domeniilor Coroanei, adică Statului; Statul comunist confisca, astfel, bunuri care îi aparțineau deja.

Se poate observa că data loviturii de stat a fost atent aleasă de comuniștii români și sprijinitorii lor, în perioada de sărbătoare dintre Crăciun și Anul Nou, într-un moment cu vreme de iarnă, când atenția majorității populației României era îndreptată spre sărbători și activități de familie curente.

Frauda parlamentară

Pentru a da o aparență de legalitate loviturii de stat, comuniștii au convocat în grabă, chiar în seara zilei de 30 decembrie 1947, o ședință a Adunării Deputaților, care să hotărască înlăturarea Monarhiei și să proclame Republica Populară Română (camera superioară a Parlamentului țării, Senatul, nu mai exista, probabil fiind considerată „burgheză”). Parlamentul aflându-se în vacanță parlamentară (20 decembrie – 20 ianuarie), iar deputații fiind plecați în circumscripții (pe vreme de iarnă), o adunare legal constituită (conform Constituției și Regulamentului Camerei) nu se putea face în aceeași zi, pentru că nu existau nici vreo hotărâre oficială de convocare a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului, nici timpul material necesar pentru revenirea deputaților în București.

Adunarea “revoluționarilor”

Totuși, adunarea cerută s-a făcut, sub președinția scriitorului Mihail Sadoveanu. Conform legii, Camera nu putea modifica Constituția, care prevedea și forma de guvernământ a statului. Pentru a da o aparență de „aglomerație” la lucrări, în sala Adunării Deputaților au fost invitați un număr de „tovarăși din popor, de încredere”, aleși aleator, „revoluționari” și entuziaști la ideea proclamării Republicii, care nu erau membri ai Parlamentului, deci nu aveau dreptul legal să voteze în locul membrilor Camerei. Chiar și așa, cvorumul necesar nu a fost atins, fapt care rezultă din procesul-verbal al ședinței.

Conform aceluiași proces-verbal, ședința a durat 45 de minute (o estimare simplă, pe baza datelor conținute în procesul verbal, arată că pentru vot ultrarapid ar fi fost necesare minimum 70 min). Nu s-a făcut apelul nominal al deputaților și nu s-a comunicat numărul deputaților prezenți. În schimb, au fost votate doar două legi (care nu fuseseră trecute pe ordinea de zi, nu fuseseră dezbătute în comisiile parlamentare și nici nu primiseră avizul Consiliului Legislativ, care nu fusese consultat).

Proclamația către țară

Tot în ziua de 30 decembrie apare un număr special al ziarului „Scînteia”, organul oficial de presă al Partidului Comunist, în care este publicată Proclamația către țară, care se încheie cu:

„Să înălțăm noua formă de viață a statului nostru, Republica Populară Română, patria tuturor celor ce muncesc cu brațele și cu mintea, de la orașe și de la sate”.

Se încerca acreditarea ideii că schimbarea ordinii de stat ar fi fost inițiativa poporului român și nu a ocupanților sovietici. În acest sens, în seara zilei de 30 decembrie are loc în Piața Palatului o mică manifestație a susținătorilor comuniști, de „bucurie” pentru proclamarea Republicii. Se publică, de asemenea, în Monitorul Oficial (nr. 300 bis de marți 30 decembrie 1947) Legea No. 363 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română și Legea No. 364 pentru numirea membrilor Prezidiumului Republicii Populare Române, ambele pretins votate în ședința din 30 decembrie 1947.

Exilul

Pe 3 ianuarie 1948, după lovitura de stat comunistă de la 30 decembrie 1947 care a determinat abdicarea forțată a Regelui Mihai, acesta a fost silit de noile autorități să părăsească România. Plecarea s-a făcut din Gara Regală de la Sinaia, în Trenul Regal, după detaliate și umilitoare controale de valori ce s-au făcut asupra bagajelor, asupra membrilor Familiei Regale și asupra personalului (singurele bunuri de valoare permise au fost patru automobile, proprietatea personală a Regelui, care au fost încărcate pe un vagon separat). Pe peron, Familia Regală și însoțitorii ei au mers la tren printre două șiruri de militari ce fuseseră instruiți să stea cu spatele la Rege, pentru a evita contactul vizual. La plecare, ușile și ferestrele Trenului Regal au fost închise (cu obloane, fără vizibilitate), sub strictă pază militară a autorităților comuniste. În tren, chiar și pâinea și fructele ce se găseau pe masa din vagonul destinat Reginei Elena au fost tăiate în bucăți, pentru a nu ascunde eventuale bijuterii sau alte obiecte personale de valoare.

Bill Lawrence, corespondentul ziarului New York Times în România, a dorit să asiste la plecarea Familiei Regale, dar acest lucru nu i-a fost permis de către noile autorități. El a insistat, privind evenimentele de pe o înălțime din apropiere; reportajul său despre eveniment a apărut în presa americană câteva zile mai târziu.

Trenul a oprit la Săvârșin, apoi a părăsit România pe la Curtici. Garnitura s-a îndreptat către secțiunea Vienei ocupată de armata americană (unde un ofițer american a intrat în vagon, salutând pe Rege și pe Regina mamă și confirmându-le că sunt liberi). Drumul a continuat apoi către Lausanne.

Dar să revenim în actualitate. La 75 de ani de la actul mârșav mai sunt încă persoane care se întreabă dacă acel 30 decembrie 1947 putea să aibe o altfel de finalitate.

Răspunde la această întrebare istoricul Adrian Cioroianu.

Fragmentul ales a fost publicat de el acum acum 5 ani.

 

”În aceste zile se împlinesc 70 de ani de când România este republică – o republică pentru care un rege a trebuit atunci să abdice. Că abdicarea a fost forțată (și comandată de la Moscova) nu mai e un secret pentru nimeni. Dar nu despre republică sau monarhie vă propun să discutăm – ci despre ce altceva ar fi putut face Regele Mihai în acea zi (ca parte dintr-un text mai amplu pe care l-am publicat în această lună într-un număr special al revistei „Historia„, vezi foto mai jos)”, a scrie istoricul Adrian Cioroianu, pe pagina sa de Facebook.

„La finalul anului 1947 Regele Mihai era deja deposedat de toate instrumentele puterii sale, iar prezența sa în fruntea statului era oricum o aparență care nu mai înșela pe nimeni din afara țării.

Între septembrie 1944 (semnarea, la Moscova, a armistițiului cu U.R.S.S.) și februarie 1947 (semnarea, la Paris, a Tratatului de Pace cu Puterile Aliate și Asociate), România a fost în fapt condusă de către Comisia Aliată de Control, în care sovieticii aveau principala voce (guvernul Groza a fost mai curând un instrument al acesteia).

Există, în cursul anului 1947, rapoarte de presă occidentale deloc măgulitoare (pentru noi și pentru dinastia românească), în care Regele Mihai apărea ca un canar într-o colivie de oțel, ca un „communist puppet”, ca o bizarerie: un rege într-o țară în proces accelerat de stalinizare!

Așadar, trebuie înțeles că 30 decembrie 1947 nu a venit din senin, ca un fulger pe cerul unei zile însorite; de fapt, abdicarea fusese pregătită din vreme (de către sovietici și clienții lor de la Bucureşti) și ea a fost grăbită oarecum de intenția Regelui Mihai (anunțată la întoarcerea de la Londra, în decembrie 1947) de a se căsători cu Ana de Bourbon Parma.

Organizarea unei nunți regale ar fi căzut în sarcina guvernului, iar actul în sine ar fi însemnat o revalidare a monarhiei de către puterea procomunistă! Evident, Moscova nu putea fi dispusă să accepte așa ceva, drept care – prin intermediul lui Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza et comp. – s-a ajuns la întâlnirea fatidică (pentru monarhia română) din penultima zi a anului 1947.

Ce ar fi putut face Regele Mihai în acel 30 decembrie? Să reziste? Să cheme țara la război civil? Nu avea cum, cu ce și cu cine; în acel moment, el nu mai controla nici media (presa scrisă, radio-ul), nici armata și nici poliția, izolarea sa era cvasi-totală (inclusiv telefonică, în clădirea în care s-a produs întâlnirea), iar nucleele de opoziție armată (precum viitorii partizani din munți etc.) erau insignifiante în raport cu puterea armatei sovietice.

Pur teoretic, regele putea doar să se sinucidă ‒ un deznodământ mai curând cu valențe teatrale decât cu potențial benefic. Chiar și admițând că regele (și mama sa?) ar fi făcut acest gest, logica istorică ne spune că acum dezbaterea ar fi fost alta: foarte probabil, cei care îl acuză acum pe Mihai că “nu a rezistat” l-ar fi acuzat că s-a sinucis “din lașitate”!

În concluzie: post factum, e simplu de afirmat că Regele Mihai n-ar fi trebuit să abdice, chiar forțat fiind; dar, în realitate, nimeni nu a putut oferi o variantă plauzibilă și rațională a ceea ce altceva el ar fi putut face.”

Foto Sebastian S Eduard

---