CITIRE

REPORTAJ Părintele Mihai – Cristian Taraș: „...

REPORTAJ Părintele Mihai – Cristian Taraș: „Copiii sunt niște baterii care trebuie încărcate continuu cu afecțiune”

Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena, Giurgiu, decembrie 2018. Într-o Românie în care biserica este tot mai blamată există și preoți care nu-și dau învățăturile pe arginți și își slujesc din suflet comunitatea.

Oare cum ar reacționa cineva dacă i s-ar spune că de mâine trebuie să asigure o masă duminică de duminică pentru aproximativ 40 de copii? Sau că trebuie să facă tot posibilul ca cei mici să aibă ghiozdane și rechizite pentru școală? Ori că aceștia nu au cu ce să se îmbrace sau să se încalțe? Cum ar putea cineva să se organizeze? În Podu Doamnei există un preot care deține toate aceste răspunsuri.

Sursă foto: adevarul.ro

Ajuns în mica parohie în urmă cu șapte ani și jumătate părintele Taraș Mihai – Cristian a observat viețile grele pe care le duc copii din sat și de atunci împreună cu doamna preoteasă Mihaela, doamna Stan Anca și mulți alții au făcut tot posibilul să-i ajute pe cei mici atât din punct de vedere material, dar și spiritual.

Duminică după finalizarea slujbei Edițiadedimineață.ro a reușit să stea de vorbă cu părintele pentru a-i afla povestea, dar și cum a ajuns să facă în Biserică un loc unde copiii sărmani să mănânce şi să-și facă temele. Să nu uităm că părintele le este şi duhovnic şi părinte şi frate multora dintre ei. Povestea este una frumoasă, dar are şi bariere. Momentan nu există o asociație înființată, dar preotul ne mărturisește că intenționează să facă un centru de zi unde să se țină activități educaționale.

Momentul când am venit ca preot aici eram tânăr, aveam 30 de ani. A trecut ceva vreme până când am văzut care este specificul parohiei, o parohie mică, săracă și cu probleme în familie de diverse naturi. Am văzut că este problema la educație și mi s-a părut că asta este cea mai mare problemă, la care se adaugă viciile părinților care întrețin lipsa la educație și atunci am zis măi, trebuie să fac ceva pentru copiii ăștia! În mod special să punctez la educație și am început să facem din primele săptămâni când am venit ca preot cateheze, acele lecții de religie susținute în Biserică. Duminică de duminică după Sfânta Liturghie și a devenit o tradiție, de la o simplă lecție de religie am început să facem jocuri, citiri din Sfânta Scriptură unde fiecare era întrebat ce părere are, apoi mai târziu a apărut cercul de lectură. Puneam un ceai cald, un măr și ușor ușor s-a dezvoltat cateheza, am început și cu bunele maniere. De șapte ani jumătate aceste învățături reprezintă punctul central al activității mele.

Atunci când a fost întrebat dacă a avut un caz anume de la care a pornit, părintele a menționat că cea mai dureroasă este imaginea unor copii care nu au afecțiunea părinților.

Chiar din momentul în care am venit preot din primele duminici am avut câțiva copii care s-au apropiat de mine imediat. S-au lipit de felul nostru de a fi și așa am aflat și problemele lor de acasă. Am aflat că problemele lor erau destul de mari, lipsuri din multe puncte de vedere, nu au cu ce se îmbrăca, nu au cu ce se încălța, nu au afecțiunea părinților, asta m-a durut foarte mult. Părinții ori sunt plecați, unii la muncă, ori au foarte mulți copii acasă și nu prea au timp de fiecare în parte. Am avut o altă oportunitate și asta m-a înscris decisiv pe calea aceasta de a lucra cu copiii, faptul că atunci când am ajuns preot se organiza un proiect la nivel de patriarhie care se numea „Alege școala” și am fost inclus, ca o încurajare cred, chiar de episcopia noastră de la Giurgiu, am fost inlcus ca unul dintre preoții participanți la proiect. Ce presupunea? Presupunea închegarea unui grup de cateheză, ceea ce deja făceam și apoi la final 3 dintre ei ( copii participanți ) mergeau într-o tabără cinci zile, se bucurau de niște rechizite, de anumite daruri, ei se bucură oricând de daruri. Din momentul acela eu m-am înscris în direcția aceasta și am zis trebuie să fac tot timpul treaba aceasta”, a precizat părintele.

Puterea pentru a continua este strâns legată de imaginea unor copiii fericiți „din apropierea cu ei, ca sunt entuziaști, că zâmbesc foarte mult, că au poftă de joc.”, asta ne spune preotul Taraș Mihai – Cristian.

Au curaj să-mi spună, vorbesc cu mine ca unul de vârsta lor. Este adevărat că sunt momente când mă impun cu fermitate, în rest le zâmbesc foarte mult și mă cobor până la nivelul lor. Ne jucăm, glumim, zâmbim îi văd fericiți în momentele acestea când simt că lumea lor, a celor mici, este în atenția noastră a celor mari. Cred că atunci când și noi ne facem mai micuți și pătrundem printre ei și îi animăm, devin fericiți. Deci e fuziunea asta a lor, veselia continuă, ăsta este indiciul fericirii lor., ne-a declarat acesta.

Conform ultimelor date prezentate de oficiul  de statistică al Uniunii Europene, România se află pe locul doi cu un grad ridicat al riscului de sărăcie și excluziune socială. Potrivit unui alt raport întocmit de Colegiul Național al Asistenților Sociali din România, 33% dintre copiii sub șase ani nu au acces la căldura în casă, să mănânce carne regulat, să meargă în vacanță, să aibă televizor, mașină de spălat, telefon ș.a.m.d.

Nu am ținut cont niciodată și nu am făcut diferențe, criteriul principal a fost lipsa materială și lipsa afecțiunii pe care o simțeam. Copilul care nu primește afecțiune îl simți că e trist că atunci când îl vizitezi, intri în casă și-l vezi că stă în fața televizorului blocat nu face nimic altceva în mod repetat. Poate nu are cu ce să se joace, la Biserică în schimb este altfel. Îmi dau seama de exemplu, de cazul unei fetițe de patru ani Bianca, o fetiță care la grădiniță și acasă înțeleg din partea soției care este și educatoare la școală, că este schimbată total în rău în sensul că nu se mai bucură, nu mai e atât de vivace cum era înainte: se juca, relaționa cu copiii, interacționa. Acum nu mai este așa, este retrasă – se vede de aici că sunt probleme în familie.

Când e lângă mine e alta și cred că a observat și soția. Zâmbește, mă strânge în brațe. Cere afecțiune, se vede! Copiii sunt niște baterii care trebuie încărcate continuu cu afecțiune și noi suntem datori de asta. Nu e nimic de lăudat că fac asta, e misiunea mea.

Atunci când oamenii fac fapte bune se crează un sentiment de uniune care are puterea de a întări o comunitate. Toți cei care fac sau au făcut vreodată o fată bună știu că atenția respectivă nu rămâne nerăsplătită, primești în schimb ceva mult mai de preț, o stare de bine și liniște sufletească.

„Eu mă gândesc la copilăria mea pentru că a fost una plină de privațiuni. Am crescut într-o familie cu probleme materiale. Îmi aduc aminte că nu m-am bucurat de foarte multe lucruri, însă m-am bucurat de afecțiunea părinților și asta a fost important. Însă, îmi aduc aminte când primeam daruri din partea părinților la diverse evenimente sau când mă încurajau.[…] M-ați întrebat ce simt când fac o faptă bună. Mă bucur tare mult și îmi readuc aminte cât de tare mă bucuram eu când primeam și eram în centrul atenției celor din jurul meu și au fost foarte mulți care m-au ajutat când eram mic. Am suferit de un complex de inferioritate ca mulți dintre copiii care „au avut parte de lipsuri”. Erau situații în care eram marginalizat și sufeream. Ei, în momentul în care eram îmbrățișat și încurajat, mă simțeam minunat. Am zis că trebuie la rândul meu să încurajez, să îmbrățișez și să iubesc. Încerc cât pot, dar niciodată nu poți să o faci în mod deplin, să zici că faci perfect ceva. În primul rând încerc în familie pentru că dacă în familie este atmosfera caldă, te îndrepți cu aceleași sentimente și către cei din jur.”

Crăciunul este o minunată sărbătoare care reprezintă un eveniment creștin, venirea pe lume a lui Iisus Hristos. Ziua de Crăciun este marcată de emoție, bunăvoie, colinde, iubire de Dumnezeu și pentru cei din jur. Colindatul este un obicei străvechi, păstrat din moși strămoși până în zilele noastre.

Este o tradiție deja din primul an de când am venit ca preot ca la Sărbătoarea Crăciunului să avem anumite manifestări culturale, religioase. În primul rând, îi pregătesc ( pe copii n.r ) pentru o scenetă și pentru un concert de colinde. În al doilea rând, și cred că e cel mai important pentru ei, am înființat o tradiție de a merge cu un grup extins prin sat cu colindul, ceea ce aproape dispăruse. Încă mai există obiceiul de a merge cu colinda, însă este de la miez de noapte și este o plimbare pe la casele oamenilor în care se strigă doar „Bună dimineața!” și se așteaptă darul. Nici măcar „Ne dați, ori nu ne dați” și atunci am zis „Hai măcar un colind să cântăm!”. Cu timpul am început să cântăm două – trei colinde mai deosebite care le-au plăcut și copiilor și am început să mergem prin sat. Am împărțit satul în două – într-o seară mergem într-o direcție și într-o altă seară în altă direcție. Copii sunt foarte entuziaști pentru momentul ăla pentru că întâlnesc oameni, iar mulți dintre aceștia sunt emoționați pentru că nu au mai văzut de multă vreme colinde cântate în curtea lor și se bucură nespus.

În afară de colindul din sat, concertul de la Biserică și sceneta, pregătim pentru ei mici daruri. Avem aici un moș local care ne ajută, vine cu sacul bogat și își face intrarea, surprinzându-i de fiecare dată prin magia momentului. De obicei sunt dulciuri, hăinuțe și cea mai importantă campanie care este pornită de câțiva ani este „Shoe Box”. De câțiva ani, este principala campanie pentru Sărbătoarea Crăciunului. Astfel că, persoane din lista noastră de pe Facebook îi îndemnăm să ajute un copilaș. Într-o cutie așează daruri precum șosețele, mânușele, dulciuri, cărticele, rechizite și jucării.”

Nu trebuie să uităm că în România încă există oameni cărora le pasă de cei din jur și de comunitatea în care locuiesc, oameni preocupați în primul rând de binele comun. Acestea sunt persoanele care nu știu ce este indiferența, pentru care nu există „nu se poate”. Fiecare dintre noi cunoaște pe cineva care se potrivește descrierii de mai sus: un prieten, un vecin, o rudă, o cunoștință, un coleg ș.a.m.d.

Primul meu ajutor a fost soția mea, pentru că ea este asistent social de pregătire adică și un specialist în domeniu. I-am cerut părerea de la bun început în multe dintre cazurile pe care le-am gestionat. Apoi apropiindu-mă de oameni prin Sfânta Liturghie, am înființat un comitet parohial. Din comitetul acela parohial au apărut câteva persoane care s-au implicat foarte mult printre persoane bineînțeles că este și doamna Anca Stan. Ea a fost prima din comitet care s-a lipit de noi și ne-a încurajat la toate activitățile”, ne-a mărturisit părintele.

Și pentru că traversăm această perioadă frumoasă, premergătoare sărbătorilor de iarnă părintele Mihai a făcut o urare de bine pentru toți oamenii.

„Sărbătoarea Crăciunului este una eminamente a bucuriei. Și dacă este a bucuriei și este sărbătoarea despre un copil care se naște, am gândit întotdeauna că este o sărbătoare a copiilor și perioada asta pregătitoare este una în care noi încercăm să sporim dragostea față de copii în propriile noastre familii, dar și în cele nevoiașe.

Ceea ce urez tuturor este să aibă o inimă mare, caldă, care să nu bată numai pentru ei, ci să bată pentru cei de lângă ei, pentru cei care au nevoie de iubire, de atenție, de sprijin. Au nevoie de orice. Cel mai mic cuvânt de îmbărbătare, de exemplu la bătrâni, le oferim o masă caldă. Sunt bătrâni singuri, care sunt lăsați de izbeliște de către rudele lor. Sunt unii care nu au nici căldură și mergem la ei cu o mâncare caldă de Crăciun. Și asta e una din campanii, și stabilim cine din oamenii bisericii merge la familiile unde sunt mulți copii și care știm că gătesc pe unde pot.. Și da.. Multă dragoste!”

Deoarece am avut ocazia să luăm legătura și cu doamna Stan Anca pe care părintele nu o dă uitării atunci când vorbește despre activitățile ținute la biserică, lăsăm mai jos câteva mențiuni făcute de aceasta.

Sursă foto: evz.ro

„Aș dori să nu vorbesc despre mine, pentru că nu sunt multe de spus. În afară de faptul că fac naveta zilnic spre București, mă întorc seara acasă de multe ori prea obosită.  Implicarea în Biserică nu vine prin prizma profesiei pe care o am, vine pur și simplu din dragostea față de oamenii pe care eu i-am întâlnit aici.

De părinte ne leagă cumva ceva mai mult, noi ne-am mutat aici în decembrie atunci când l-am născut pe cel mic, iar la scurt timp părintele a fost hirotonit la noi în parohie în aprilie. Noi suntem primii pe care părintele i-a cununat, iar pentru că suntem cam de aceeași vârstă toți patru doamna preoteasă, părintele și eu cu soțul ne-am și apropiat. Avem un set de valori comune și din apropierea aceasta au început să rezulte faptele bune. Stând de vorbă, eu am o fire mai voluntară de felul meu, cred că datorită educației pe care am primit-o acasă, am un mod mai voluntar de a fi și atunci am cam luat frâiele deși am cam avut mici opriri. Foarte important, niciodată cei care se zbat, părintele, eu sau alte persoane care apar în față nu pot face binele dacă nu au susținerea și înțelegerea celui de acasă. Și atunci dacă nu ar fi echipa, eu cu părintele le suntem recunoscători partenerilor pentru că dacă ei nu ne ajută în ajunul Crăciunului când doamna preoteasă coace cozonaci și are nevoie de butelie, părintele umblă prin sat după copii și după cazuri. Ca și la mine dacă nu aș fi avut-o pe mama soacră și pe Ovidiu ( soțul n.r ) care să înțeleagă nu aș fi putut să mă implic atât.”

Omul a fost preocupat de împărțirea timpului încă din cele mai vechi perioade eu nu-l împart, îl împarte Dumnezeu, ne-a spus Anca Stan.

„Spun Doamne fă tu că eu nu mai pot și apar anul acesta de exemplu eram hotărâtă să nu mai fac nimic și au început să sune prieteni care știu că facem, cunoștințe și avem promisiuni pentru trei campanii. Pentru că ne știu serioși, tot ce primim ajunge acolo unde trebuie și nici nu ajutăm acolo unde sunt bunuri. Noi nu facem nimic, puterea și totul vine de sus, este inexplicabil.

Familie loc de munca sfat pe ceilalți:  Sunt mai multe forme în care poți să faci bine, una  este aceea de a dona, donezi bani, donezi obiecte este o formă mai comodă de a face bine. Pur și simplu dai din prea plinul tău, este bine nu putem să spunem că nu, este o formă mai comodă. Poți să-ți dăruiești timpul, sunt atâtea persoane care au nevoie de jumătate de oră de stat de vorbă de o încurajare. Sunt oameni pentru care un simplu zâmbet și cinci minute prețuiește mai mult decât o cutie cu haine noi. Adică eu am văzut diferența între cum eram când am ajuns prima oară în sat, când învățasem cât de cât copii și ce reacție au copii acum când mă văd în mijlocul lor când mă duc sar toți „doamna Anca, doamna Anca” este uluitoare senzația. Ce să-i sfătuiesc, fiecare să dea din ce poate și să dăruiască ce poate, să dăruiască o îmbrățișare, să dăruiască un zâmbet, să dăruiască zece minute, să se oprească pe stradă atunci când vede un copil cu ochii în lacrimi, este o formă de a dărui., ne-a spus Anca Stan.

„Tuturor le doresc să-și întoarcă fața către Hristos nu numai acum că suntem în prag de sărbători, să se apropie sufletește de cei din jurul lor și să ierte.”, a conchis aceasta.

Despre Biserica Sfinții Constantin și Elena din Podu Doamnei ce aparține de Episcopia Giurgiului aflăm de la părinte că a fost construită de oamenii satului. Aceasta a fost restaurată între anii 1924 – 1925 de către soții Ion și Victoria Vasilescu Valjan. Primul menționat fiind scriitor, dramaturg, memorialist și un avocat cunoscut pentru actele sale de filantropie. Așadar povestea din prezent a acestei bisericuțe este asemănătoare cu cea din trecut când era ajutată tot de oamenii cu suflet mare.

 

 

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.