Prăznuită cu mare fast la 50 de zile după Paşti, Sărbătoarea Rusaliilor marchează calendarul popular timp de mai multe zile. Cu rădăcini în mitologia romană, unde apare ca o zi în care se aduceau ofrande florale sufletelor celor plecaţi, această „sărbătoare a rozelor” se transformă sub influența cultului solar geto-dac, fiind identificată mai târziu cu sărbătoarea creștină post-pascală a Rusaliilor.

Duminica Cincizecimii, numită popular Duminica Mare, este sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli, scrie iuliagorneanu.ro.

Considerată și ziua întemeierii bisericii creștine, cade întotdeauna la 10 zile după Înălțare și la 50 de zile după Paşti. Cu toate acestea, în aproape toate zonele etnografice de la noi, sunt încă vii nenumărate practici magice precreștine, precum „goana Rusaliilor”, „înstruțatul boului”, „udatul nevestelor” sau „dansul călușului”, relicte ale unui străvechi cult solstițial.

ÎNSTRUȚATUL (împodobitul) BOULUI este un ceremonial agrar pentru fecunditate şi fertilitate, atestat doar în Transilvania. Scenariul constă în împodobirea rituală a unui bou, pentru a fi purtat de flăcăi într-o procesiune desfăşurată pe uliţele satului. Cu o cunună de frunze și flori în jurul grumazului, simbol al puterii și al bogăţiei, boul este însoțit de bărbați tineri, unii dintre ei purtând diverse măști vegetale. Oamenii aruncă apă în faţa cortegiului ceremonial pentru a avea o recoltă bogată. După ce alaiul străbate tot satul, boul este eliberat. Cununa este luată şi jucată într-o dans circular, solar, apoi este desfăcută și ruptă printr-un gest violent, florile și frunzele ei aruncându-se peste cei prezenți. „Jocul cununii” este urmat întotdeauna de o petrecere câmpenească de pomină.

RUSALIILE/ IELELE/ DÂNSELE

Chiar dacă pentru țăranul român biserica are o importanță covârșitoare, rânduindu-i atât viața cât și universul interior, în imaginarul popular Rusaliile continuă să apară drept zâne, asemănătoare Ielelor, care „zboară prin aer în ziua de Rusalii”.

Vindicative și nemiloase, sunt înarmate cu tot felul de unelte tăioase cu care-i pedepsesc pe cei care muncesc în zilele lor.

(„Astăzi sunt gârbovite de bătrâne, dar tot fecioare sunt. Ele cântă şi joacă în anumite zile ale anului, pe la răspântii. În aceste zile oamenii se feresc a lucra, căci zânele îi vor schilodi.” Tudor Pamfile). Cu atât mai mult cu cât „…ele sunt înarmate cu tot felul de unelte tăioase şi frigări ascuţite, cu care-i pedepsesc pe toţi cei care muncesc în zilele lor…”

Unele legende spun că Rusaliile sunt fiicele lui Rusalim Împărat, moarte fecioare. După ce își părăsesc mormintele în Joia Mare şi petrec Paştile cu cei vii, ele nu mai vor să se întoarcă în lumea lor. Alte legende povestesc că ar fi trei fete mari, de pe vremea lui Alexandru Împărat. „Având Alexandru o sticluţă cu apă vie, din care a dat calului său să bea, spre a nu mai muri niciodată, cele trei fete care se aflau la curtea lui au băut şi ele din acea apă, făcându-se astfel nemuritoare. Astăzi sunt gârbovite de bătrâne, dar tot fecioare sunt. Ele cântă şi joacă în anumite zile ale anului, pe la răspântii. În aceste zile oamenii se feresc a lucra, căci zânele îi vor schilodi.” (T. Pamfile).

Pentru a le îmbuna și a le face să plece, femeile le aduc ofrande și le împart pomeni în ajunul sărbătorilor patronate de ele -Todorusele, Duminica Rusaliilor, prima zi din postul Sfântului Petru. Bărbații contribuie și ei la protecția comunității, se organizează în cete și intră în jocul ritual al Călușarilor.

Dezlănțuirea spiritelor nefaste ale Rusaliilor, biruite doar prin dansul apotropaic al călușarilor, atinge cote maxime în această perioadă, întocmai ca la începutul iernii, când lumea e bântuită de strigoi și doar cetele de colindători o mai pot salva. Pentru a se apăra de aceste spirite rătăcitoare, oamenii își împodobesc casele cu ramuri verzi de tei și frunze de nuc, poartă în sân pelin și usturoi, fac pomeni și slujbe de pomenire pentru sufletul morților.

CĂLUȘARII, DANSATORII NOȘTRI EXORCIȘTI

„În numele lui Dumnezeu, Sfântuțul, ne legăm jurând în credință către steag, că vom juca în dreptate, fără supărare și fără murmur…”

Intervalul de timp magic adus de Rusalii descătușează dansul Călușului, cel mai spectaculos, complex, arhaic şi misterios obicei ritual de la noi. Călușul atinge apogeul în aceste zile, pentru a fi „dezlegat” în cea de-a doua săptămână după Rusalii, când are loc moartea şi îngroparea steagului. După intrarea inițiatică în ceată, Călușarii devin personaje sacre, fiind obligaţi să respecte o perioadă impusă de castitate, să păstreze secretul, să poarte un costum specific, cu straie țărănești albe, decorate cu brâu, bete și panglici roșii. Fiecare călușar are la el frunze de alun și de nuc, foi de pelin și usturoi precum și o bâtă, semn al iniţierii feciorilor în vechime, dar şi posibilă armă împotriva duhurilor rele sau reprezentare simbolică a razelor soarelui.

Cetele dansatorilor-exorciști, înzestrați după jurământ cu energii psiho-fizice oculte, au întotdeauna un număr impar de Căluşari. În unele locuri apare și un personaj numit Mutul. Toate cetele sunt conduse, la fel ca cele de colindători, de un Vătaf.

Acesta are obligația să supravegheze corectitudinea jocului, să mențină o stare permanentă de vigilență și taină, să diagnosticheze spiritul și gravitatea bolii, în funcţie de semnele date de bolnav în timpul dansului ritual.

Cele mai multe poveşti sunt despre cei atinşi de puterea Rusaliilor, zâne nemiloase care iau minţile și vlaga oamenilor. Nefiind o boală propriu-zisă, ci mai degrabă o transă hipnotică, aceasta nu poate fi vindecată decât prin puterea magica a dansului Căluşarilor. Actul care aduce vindecarea este „doborârea din căluș”. Vătaful atinge cu steagul împodobit cu o legătură de usturoi, una de pelin şi un șnur roşu, pe unul dintre Căluşari. Acesta, căzând la pământ, preia simbolic suferința bolnavului.

În perioada funcționării cetei, Călușarii viețuiesc împreună, cutreieră satele pentru a-i tămădui pe cei bolnavi, grăbesc măritișul fetelor, luându-le în hora lor, joacă pruncii în braţe ca să crească mari şi sănătoși, dorm sub streașina bisericilor pentru a se proteja de duhurile Rusaliilor… Iar dacă se întâlnesc două cete de Călușari în vreo cruce de drum, se „duelează” jucând Călușul până la epuizare.

Este o spectaculoasă dezlănțuire de energie, unde arderea, zvâcnirea de flacără și jocul armelor ne duc cu gândul la un străvechi dans solar, cu implicaţii rituale, ludice, medicale şi războinice, în care bărbaţii purtau toiege-mastoide ce semnificau razele soarelui, transformate mai târziu în mastoide de cai solari.