Numele ei este Nadejda Suhorukova. Locuiește în orașul asediat Mariupol. Scrisoare sa postată pe Facebook a devenit rapid virală. Scrisoare din Mariupol.

Descrie viața (deși “viață” este un termen ciudat în această conjunctură) din orașul-ruină în care oamenii nu mai au curent electric, apă sau mâncare.

Și care se gândesc permanent la moarte.

​„Am ieșit afară pe străzi într-o pauză între bombardamente. Trebuie să-mi plimb câinele. Scâncește continuu, tremură și se ascunde după picioarele mele. Mă simt somnoroasă tot timpul. Curtea mea, înconjurată de clădiri înalte, este liniștită și moartă. Nu-mi mai este teamă să privesc în jur.

“Sunt sigură că voi muri în curând. E o chestiune de zile.”

Vis a vis de mine este casa cu numărul 150. Focul a devorat cinci etaje din ea și acum îl mestecă și pe cel de-al șaselea. Focul arde îngrijit, ca într-un șemineu. Ferestrele cu rame negre au rămas fără geamuri. Din ele, asemenea unor limbi, atârnă perdelele. Privesc această imagine calmă și totodată blestemată.

Sunt sigură că voi muri în curând. E o chestiune de zile. În acest oraș toată lumea așteaptă să moară. Sper doar ca moartea să nu fie atât de înspăimântătoare. Acum trei zile un prieten al nepotului meu cel mai mare ne-a vizitat și ne-a spus că o bombă a lovit stația de pompieri în plin. Salvatorii și-au pierdut viețile. O mână, un picior și capul unei femei au zburat în toate părțile. Îmi doresc ca părțile corpului meu să rămână pe loc, chiar și după explozia unei bombe aruncate din cer.

“Mă întreb în câte balcoane se află în acest moment cadavre întinse?”

Nu știu de ce, dar mi se pare important. Deși, pe de altă parte, oricum nu mă vor îngropa în timpul operațiunilor de luptă. Asta ne-au spus polițiștii când i-am prins pe stradă și i-am întrebat ce să facem cu bunica moartă a cunoștinței noastre. Ne-au sfătuit să o punem pe balcon. Oare câte balcoane au cadavre pe ele?

Clădirea noastră de pe strada Mira este singura care nu a fost lovită în mod direct. A fost atinsă de obuze de două ori, s-au spart geamurile la unele apartamente, a fost avariată, dar a avut noroc în comparație cu alte clădiri.

Întreaga curte este acoperită de câteva straturi de cenușă, cu bucăți de sticlă, plastic sau metal. Încerc să nu mă uit la bucata de metal care a zburat în locul de joacă. Cred că e o rachetă, sau poate o mină de teren.  Nu-mi pasă, doar că e neplăcut. Văd chipul cuiva la fereastra de la etajul trei și mă cutremur. Se pare că mi-e frică de oamenii vii.

“Câinele meu începe să urle și înțeleg că vor începe să tragă din nou.”

Câinele meu începe să urle și înțeleg că vor începe să tragă din nou. Am stat afară în timpul zilei și în jurul meu este o tăcere de cimitir. Nu sunt mașini, nu se aud voci, iar pe bănci nu sunt copii și bunici. Chiar și vântul a murit. Câteva persoane sunt aici, totuși. Acestea zac pe marginea casei și în parcare, acoperite de hainele lor de exterior. Nu vreau să mă uit la ele. Mi-e teamă că voi vedea pe cineva cunoscut.

“Au trecut două săptămâni și nu-mi vine să cred că a existat o altă viață.”

Viața din orașul meu s-a mutat în subsoluri. Viața e ca o lumânare, dacă o scoți afară, riști să se stingă. La cea mai mică vibrație sau vânticel va veni întunericul. Încerc să plâng dar nu pot. Îmi este milă de mine, de rudele mele, de soțul meu, de vecini, prieteni. Mă întorc în subsol și ascult acolo un sunet urât de metal. Au trecut două săptămâni și nu-mi vine să cred că înainte a existat o altă viață.

În Mariupol, oamenii continuă să stea în subsoluri. Pe zi ce trece, le este tot mai greu să supraviețuiască. Nu au apă, nu au mâncare, nu au lumină, nu pot nici măcar să iasă afară din cauza bombardamentelor constante. Oamenii din Mariupol trebuie să trăiască. Ajută-i. Spune-le povestea. Să știe toată lumea că civilii continuă să fie uciși.”

Epilog

Oficiali din Mariupol spun că, din 27 februarie și până acum, 80-90% din clădiri au fost lovite de bombe. Relatările care vin din oraș arată că localnicii au recurs la metode disperate pentru a supraviețui, neavând apă și electricitate. Unii au topit zăpadă, au scos puținele provizii afară în frig, au și gătit în aer liber, în momentele când nu au fost bombardamente.

 

 

---