Este un text despre tine. Despre ce trăiești din 24 februarie încoace.

Vreau să te rog ceva. Ai grijă de tine.

Ai devenit, fără voie și fără să îți dai seama, un conflict watcher. Te trezeșți dimineață, te dai jos din pat, îți pui papucii în picioare, halatul în spinare, dai drumu cu stânga filtrului de cafea și cu dreapta televizorului ca să vezi dacă a căzut Mariupol peste noapte, când dormeai tu. N-a căzut, nu încă, cel puțin, dar a fost din nou bombardat și au mai murit niște mulți, prea mulți oameni. Îi vezi morți și tremură carnea pe ține în timp ce cafeaua încă picură în borcan. Și ziua abia a început. Pleci la job și încerci să fii  la job, să îți vezi de treaba ta și îți iese, măcar parțial, pe alocuri, până te întrerupi și îți aminteșți și intri să afli unde suntem, cum stăm. Colegul de lângă ține face același lucru și fiecare conversație mai lungă de trei minute ajunge, inevitabil, în același loc: vai de mine și de mine, vai de noi și de noi. Pleci spre casă, dar nu mergi spre casă, te duc picioarele singure spre casă în timp ce capul tău ascultă la radio ce s-a mai întâmplat de acu cinci minute de când ai verificat ultima oară ce s-a mai întâmplat. Sau dai în neștire scroll-scroll-scroll într-un zid inepuizabil de tragedie, sânge și moloz. Ajungi acasă, îți arunci papucii din picioare, pui geanta jos și dai drumu la teve și acum vezi ce doar auzeai, simți și mai direct ce doar citeai. Și nu te poți dezlipi, stai și te uiți și te sperii și îți dau lacrimile și ți le ștergi și te gândeșți că ai fi putut fi tu ăla, că poți să fi tu mâine ăla. Nu te poți dezlipi, stai și te uiți și înțelegi, în sfârșit, cum toată viața ta e de carton, cum tot ce crezi tu că ai făcut sau o să faci e de carton, cum cărămizile din care ți-ai făcut casă și un rost în lume sunt de carton, cum visele tale sunt de carton, cum grijile tale sunt de carton, cum tot ce credeai tu că e important, că face diferența, că ai realizat sau trebuie să realizezi e doar carton, carton, carton care arde ca hârtia când îi dă un nebun foc cu bricheta.

Singurul lucru care nu e de carton e frica. Te uiți, vezi și înțelegi. Și când înțelegi,  frică ta se îngroașă, capătă substanță, este din ce în ce mai densă, începe să apese, se solidifică și îngreunează, apasă mai tare și mai tare până când te strivește și nici măcar nu îți dai seama că te-a strivit. Frica e singurul lucru care nu e de carton. Frica te apasă cu greutatea a mii de familii ucise în somn, a mii de copii ce nu vor mai ajunge niciodată la școală, a mii și mii și mii de vise ca ale tale care sunt stinse în timp ce tu ridici ceașca asta cu cafea de pe masă până la buze și iei o înghițitură amară din ea. Totul e carton, frica e mai grea ca miezul pământului.

De asta și zic. Ai grijă de tine.

Nu suntem construiți să fim conflict watchers. Nu avem instrumentele psihologice necesare pentru a gestiona asaltul emoțional la care ne supune o tragedie nonstop transmisă live până în toate colțurile ființei și ale casei tale. Sigur că e important să te uiți. E important să vezi, în sfârșit, cât de puțîn valorează viață unui om în ziua de azi pe planeta Pământ. E înțelept să vezi asta pe pielea altcuiva și să empatizezi  cu acel altcineva pentru a înțelege cât de fragil eșți tu însuți, de fapt. Nu poți și nu trebuie să închizi ochii. Nu poți și nu trebuie să îți închizi sufletul. Plângi, dacă trebuie să plângi. Fii martor dacă simți că trebuie să fii martor, e important să fie martori și e important să fii tu martor, fii martor. Vezi, înțelege, plângi și amintește-ți. Dar fă-o cu măsură.

Asta fac conflict watcherii ăia care fac asta de multă vreme și peste multe conflicte. Așa își gestionează ei anxietatea sufocantă pe care ți-o aruncă în inimă accesul direct la suferința unuia de lângă ține în care te poți recunoaște pe ține însuți. O fac cu măsură. Setează limite. Conștientizează capcana unui vârtej emoțional non stop, îi recunosc semnele și sting televizorul sau închid Twitterul atunci când e suficient. Ies la aer sau dau pe Netflix sau încearcă un MMORPG nou sau scot bicla din garaj. Și e ok, și nu doar că e ok, e necesar și înțelept. Tragedia este adictivă, dă dependență și forțează un cerc vicios emoțional care îți ucide neuronii, îți distruge stabilitatea psihică și te lasă stors, epuizat și complet, absolut, perfect inutil și impotent. Și doar tu poți să oprești acest cerc vicios. Fă-o, te rog.

Ai grijă de tine. E important să vezi cum arată un bloc lovit de bombe. E important să vezi cum lovesc bombele blocul. E important să vezi ce rămâne din oamenii ăia după ce au lovit bombele blocul. E important să vezi familiile celor din blocul lovit de bombe. E important să vezi singurătatea, disperarea, sângele, groaza, lacrimile, ghiozdanul ăla rămas în urmă pe trotuar pe care nu o să-l mai ridice niciun copil, cățelul ăla în cușcă scheunându-și familia pierdută, mâinile și picioarele desprinse din trupuri și aruncate la întâmplare ca un décor macabru peste orașul de praf. E important să vezi toate astea și să le înțelegi, pentru că asta e lumea în care trăiești.

Dar nu e necesar să le vezi pe toate. Nu tre să vezi fiecare rană că să înțelegi cum arată o rana. Nu tre să vezi fiecare moarte ca să înțelegi cum arată moartea. Nu e necesar, nu ajută pe nimeni, iar ție îți face numai rău. Ai grijă de ține pentru că și ție îți este greu, nici viața ta nu este simplă sau ușoară, și tu ai propriile tale lupte de dus, zi de zi, ceas de ceas, cu ține însuți și cu cărțile ce le-ai tras din pachetul de cărți. Sigur că nu se compară drama ta din clipa asta cu drama mamei care își caută copilul prin dărâmături sub ochii tăi. Sigur că nu se compară, dar nu e o competiție, nu eșți dator să suferi la fel de mult ca ea și nu trebuie să te simți vinovat că nu o faci pentru că nu ajută pe absolut nimeni, e complet stupid.

Desprinde-te de conflict când nu mai poți. E ok. E necesar. Ajută altfel. Donează o hăinuță, trimite zece lei, scrie măcar un gând bun undeva și cuiva, nici măcar nu contează cui. Sună pe cineva care îți este drag și spune-i că îți este drag. Explică măcar unui om din viața ta de ce viață ta este mai bună pentru că acel om este în viața ta. Compartimentalizează. Acum suferim și empatizam cu victimele, acum mâncăm și discutăm despre ale noastre, acum povestim și ne îngrozim împreună, acum râdem și ne amintim tot felul de prostii și porcării. Fă loc în inima ta pentru o viață întreagă, pentru că tragedia se umflă cu de la sine putere până când te sufocă. Tu trebuie să ai grijă de ține, pentru că, la urmă urmelor, doar pe ține te ai și doar pentru foarte puțîn timp.

Ai grijă de tine, te rog.

(textul a fost preluat din contul Facebook al lui Radu Ghelmez)