Preluăm, mai jos, un text care te lasă fără suflare. Ți-o taie cu un cuțit de-ăla, perfect, japonez, care taie orice întâlnește în cale. Te face felii, te disecă, te împrăștie pe jos. Dacă mai ai putere, te aduni, dacă nu, rămâi căzut. Pe gânduri, măcar. La șase luni de la declanșarea războiului de la granița noastră, războiul care a schimbat deja multe în lumea asta mare, psihiatrul Gabriel Diaconu, un om cu un condei aiuritor de bun, scrie un text pentru care nu este nevoie de ochelari, ci de inimă. Atât.

Formează o pereche izbitoare. Ea, cu privirea ușor pierdută, ani brăzdându-i fața, într-o ținută copilăroasă, privirea i-a furat cerneală din cer. El, încă de proporții monstruoase, sămânță de vârcolac, merge cu greu. Îi leagă o lesă pe care bătrâna o ține ceremonios, amintirea unei vremi de demult, pe când apariția lui crea spaimă împrejur. Falnic, maiestuos, animalul a văzut cu siguranță zile de glorie.

Dar n-a dus nicio luptă, n-a învins niciun dușman.

Soarta unor bestii e din fașă salonul de oaspeți, surprinși de soartă într-o existență plină de paradox, parchet și mâncare aleasă, gândită să le țină cât mai bine blana lucitoare, coada stufoasă și dinții în stare de funcționare. Un exponat de legendă, posibil amfitrion de canisă, metafora supremației omului asupra stihiei, nu de mult era tânăr dulău, iar doamna lui o splendidă făptură.

Mă uit cum se perindă pe stradă până când, dintr-un ungher al instinctului, lupul ia contact cu coasta unui copac. Își marchează teritoriul dintr-un reflex, în față așteaptă politicos un domn într-o mașină puchinoasă, mai adineauri grăbit să ajungă nicăieri, după ce-a plecat de niciunde.

Stăm toți sub soarele timpului, prune întinse la uscat pe-un privar. Într-o zi bătrânețea ne primește în brațele ei. De ce-ai vrea să trăiești vreodată așa ceva, nu încetez să mă întreb. Ba, mai mult, surprins de simpla supraviețuire, de ce să nu îți termini drumul vieții la momentul imediat anterior, înainte de toamnă, înainte de artrită, înainte de noduri și ghionturi, hernii de disc și cardiopatii ischemice. E un mister.

Bătrânețea e un mister. Dar din bătrânețea omului, îmi dau seama, felul în care facem transfer și-asupra animalelor e proporțional mai bizar. Lupul n-ar fi ajuns, în alte lumi, la senectute. I-ar fi curmat curba existenței momentul la care nu mai putea vâna, nu se mai putea hrăni, nu-și mai putea susține rangul ierarhic. Ce cadou pervers, domesticindu-l, să-i dăm niște ani de care nici n-avea nevoie, nici nu știa că se poate, și nici multă trebuință n-are de ei.

Dar facem asta și cu alte făpturi, pentru care dragoste și atașament înseamnă să le blestemăm trăirii până la capătul existenței, dacă se poate și un pic mai departe. Că asta presupune tratament, că asta implică operații, că vom veghea asupra lor ca pe lângă un copil pe care unii nu l-au pomenit niciodată, comportamentul e cel puțin ciudat.

Sunt sigur că lupul avea un nume. Era cineva. Era un cineva inventat de om, de stăpânul lui, care dacă nu suportă ceva, nu suportă ca acel cineva să îl părăsească, să îl abandoneze, să dispară din relația stabilită, dar și idealizată, de iubire necondiționată. Nimeni nu-și pune problema ce se întâmplă cu acei câini nebotezați de oameni, sau cu raportul dintre oarecare doi, la capătul unei simbioze, dacă unul se duce înaintea celuilalt.

E candoare, e bunătate, sau e o indubitabilă cruzime, aceeași cruzime a timpului căreia ne supunem fiecare în parte, cu ambiția longevității și fantezia vreunei recompense că, pur și simplu, am trăit mai mult decât te-ai aștepta de la un om obișnuit.

Asta ne dă pacea. Răgazul necesar să trăim, să glumim, să asistăm mai mult sau mai puțin curioși la succesiunea spiței noastre. Copii care ni se nasc din vintre, copii pe care mai apoi îi vor avea și ei , iar într-o zi nepoții lor poate și ei vor deveni părinți. O sațietate curioasă a permanenței, ca unii care știm sigur că suntem aici la capătul unei linii neîntrerupte care merge înapoi, în genune, în timp.

Până când războiul vine. Până când demonul morții se trezește din somn. Și atunci vei vedea.

Vei vedea cum se termină, spulberate, atâtea linii neîntrerupte. Vei vedea cum mor părinți, cum mor prunci. Vei vedea case hâde, amputate, acoperișuri smulse și ferestre sparte. Vei vedea oroare, teroare și exod. Vei vedea cum se stârnesc pe drumuri mame, bunici, țânci de țâță sau prichindei cu ghiozdan în spate. Vei vedea bătrânul cum își face un bagaj în pripă, fermoarul nu merge, îl leagă cu sfoară să țină. Aici nu mai sunt cerneluri din cer, doar ploaia ochilor și-apoi seceta privirii. Frica.

De ce și-ar fi luat în pribegie oamenii câinii, pisicile? De ce i-ar fi tras după ei, în loc să-i lase de izbeliște cum poate s-ar fi cuvenit. Doar că nu se putea. Omul de azi nu mai are totem, dar în fața extincției, a disperării și-a anihilării urcă ceva în noi, un spirit străvechi, și suntem din nou nomazi, speriați în fața beznei și văzduhului. Iar pe acel drum nu noi conducem. Animalul ne conduce pe noi. Animalul ne conduce din calea animalului care a devenit agresorul. Soldatul. Omul cu arma. Ucigașul.

Poate dacă mai mulți oameni ar prețui pacea nu ne-am întoarce, mereu, în mocirla sordidă a nesăbuinței morbide. Poate dacă mai mulți oameni ar prețui războiul, s-ar grăbi să facă pace.

Dar suntem pe drum. Tineri și bătrâni, adepți și ignoranți, naivi și corupți, cinici și oportuniști. Unii sunt bătrâna. Alții sunt lupul. Majoritatea o lesă.