Ce înseamnă venirea pe lume a unui copil? O binecuvântare, ar spune cei mai mulți dintre noi. Pentru alții însă, din motive numai de ei știute, copilul reprezintă orice mai puțin asta, iar iresponsabilitatea propriilor fapte nu face decât să umple orfelinatele și să îi stigmatizeze pe viață pe acești copii care au fost, se pare, mai puțin norocoși decât alții.

Centrul de plasament Robin Hood, cartierul Apărătorii Patriei, București, 2018. Stăm de vorbă cu Ștefan Dărăbuș, un om cu suflet mare, care și-a facut un scop în salvarea copiilor ce au ales să vină pe lume în familii care nu i-au dorit, sfârșind astfel în orfelinate insalubre în loc de medii iubitoare, abandonați în centre de plasament desprinse parcă din alt secol, în care anormalilitatea pare să fie singura definiție a normalității lor de zi cu zi.

”Mizerie, blocuri fără electricitate, sărăcie, nepăsare…din nefericire, cele mai multe centre de plasament, orfelinatele, cum le zice toată lumea, au fost plasate tocmai în astfel de zone marginale, să ai acces la ele mai greu”, spune Mihai Dărăbuș, care își descrie dorința de salvare a acestor copii ca pe ”o călătorie fascinantă alături de Hope and Homes for Children, care a fost recunoscută în toată lumea drept o organizație de elită în reforma sistemelor de protecție a copilului și în dezinstituționalizare.”

Citiți mai multe despre Ștefan Dărăbuș și povestea extraordinară a muncii lui aici.

Un tur al orfelinatului Robin Hood din Capitală ne introduce în singurul loc pe care copiii instituționalizați aici îl știu drept acasă. Dezolant. Inuman. Cutremurător – așa arată acasă pentru ei, pentru copiii din centrele de plasament de tip vechi din România. O Românie care a uitat de importanța generațiilor următoare, o Românie indiferentă, care îi marginalizează și care a ales ca prin nepăsare și neglijență să le reducă în mod considerabil șansele la o viață normală, unde ar trebui să primeze afecțiunea și nu violența psihologică, verbală sau fizică.

”Nu e vorba de înapoiere, e vorba de dezumanizare. E vorba de capacitatea de a accepta sau nu a accepta faptul că în jurul tău, copiii sunt torturați din punct de vedere psihologic”, spune Ștefan Dărăbuș rememorând un episod dureros cu efect de bulgăre de zăpadă, din păcate atât de frecvent în aceste centre speciale, în care personalul așa-zis specializat nu face față sau oricum nu poate substitui prezenta și grija constantă a unei mame pentru copilul ei:

”În leagăne îmi aduc aminte că vedeam de foarte multe ori bebeluși care erau lăsați pe orizontală în pătuț, nu aveau îngrijitoarele timp să stea, să îi țină în brațe, le puneau sticla frumos pe pernă, ei se suceau așa, prindeau sticla, încercau să sugă laptele, dar de multe ori, laptele se scurgea frumos, pe aici (pe obraz, n.r.) și le ajungea în ureche. Sticla era ba în dreapta, ba în stânga. Prin urmare, făceau foarte mulți copii infecții la urechi. Din cauza infecțiilor netratate, nu auzeau. Din cauza faptului că nu auzeau și erau în perioada în care învățau să vorbească, nu puteai nici vorbi. Prin urmare, următorul pas și următorul lucru era că acești copii să fie plasați în instituțiile cu handicap, pentru că erau considerați surdo-muți.”

Ultima parte a discuției cu Ștefan Dărăbuș ne prezintă o altfel de lume, aflată la polul opus a tot ceea ce am văzut până acum. Intrăm într-una dintre casele de tip familial, dezvoltată la inițiativa lui Ștefan Dărăbuș în București, ca urmare a închiderii unui orfelinat pentru copii cu nevoi speciale severe. Și aceasta este doar una dintre cele 105 astfel de case finalizate în România:
”Vrem să facem ca aceste case să fie cât mai aproape de ceea ce ei ar avea dacă ar locui acasă, cu părinții lor. Sunt camere obișnuite, nu au nimic care să iasă în evidență, n-au nimic care să fie altceva decât ceea ce ar avea copiii mei acasă. Ăsta mi se pare un paradox. De ce atunci când e vorba de tine, de propria ta persoană, de familia ta, de copilul tău, consideri că e inacceptabil, fie numai să îți și imaginezi ca copiii tăi să crească într-o instituție, să se dezvolte departe de un mediu familial, dar pentru alții consideri că este acceptabil. Nu cred că e un lucru care să fie acceptabil pentru niciunul dintre copii”, conchide Ștefan Dărăbuș, care crede cu tărie că niciun copil nu ar trebui să crească fără afecțiune, fără atașament și fără iubire, cea mai elocventă imagine a acestui crez fiind reprezentată chiar de cei patru copii ai acestuia.

---