Pot spune că de la începuturile capitalismului, românii au avut acest vis – de a se vedea fericiții câștigători în diverse concursuri pe sistemul „cumperi și câștigi”. Filmul de debut al lui Radu Jude, „Cea mai fericită fată din lume”, inspirat dintr-o poveste reală surprinsă chiar de regizor, uimește prin talentele actoricești de care Andreea Boșneag dă dovadă în rolul protagonistei – Delia Cristina Frățilă.

THE HAPPIEST GIRL IN THE WORLD, (aka CEA MAI FERICITĂ FATĂ DIN LUME), Andreea Boșneag, 2009.

Cum de altfel am fost deja obișnuiți din capodoperele cinematografiei românești de la început de mileniu, farmecul acestui film este dat de dialogurile clișeice, tipurile de personaje turnate în forme fără cusur și imaginile care deși lipsite de dinamism, accentuează trăsăturile personajelor și per total oferă o mostră aproape antropologică a unei societăți nouăzeciste aflată în fașa consumerismului.

Firul narativ este simplu, ușor de urmărit, și acțiune aproape statică. Delia Frățilă, o adolescentă din Geoagiu Băi, are parte de o aventură … nedorită, când pleacă la București alături de părinții ei pentru a-și ridica premiul câștigat la un concurs organizat de o firmă de răcoritoare – o Dacia Logan nou-nouță. A trimis numai trei etichete, iar acum filmeză un spot publicitar de promovare. Ce ar putea merge rău?

Părinții fetei sunt provinciali până la clișeu – de la Dacia învechită pe care o conduc, parvenitismul mamei, pretențiile sale de doamnă și atitudinea grobială de care dă dovadă tatăl. Încă din primele secvențe ale filmului observăm un cadru aproape dezolant. Aflată în apropiere de București, familia oprește la o benzinărie să-și schimbe hainele, cu cele de duminică sau de oraș. Delia e îmbrăcată într-un compleu albastru, cu cămașa și sacou într-o zi încinsă de vară. Mama ei poartă un costumaș auriu, cu imprimeu floral ieșit în relief, o costumație mult prea pompoasă, țeapănă și festivă pentru un eveniment aproape neînsemnat. Tatăl s-a dat cu spray, chiar în parcare, peste axilele deja transpirate, și-a pus o cămașa cu mânecă scurtă peste maieul în care plecase la drum, o cravată mult prea lată, dar care era bine ținută în loc de un ac pe măsură și pe deasupra o geacă. Încă din această secvență, accentuate de schimburile de replici despre cât de emoționați sunt cei trei de acest eveniment și câteva remarci despre măreția Bucureștiului, ne indică clar intenția scenariștilor de a caricaturiza anumite tipologii umane. Acestă miză o observăm și în ce privește prezentarea echipei de filmare, acei șmecherași dă București care par mai degrabă lucrători pe șantier.

Trivialitatea, frivolitate și elementele facile oferă spumozitate filmului și anima întâmplările care la prima vedere par banale. „Mă cheamă Frățilă Delia Cristina și sunt cea mai fericită fată din lume.”  Această replică ajunge a fi repetată obsesiv, umorul situației fiind dat de faptul că replica fetei este antagonică față de starea de spirit a acesteia. Părinții vor să vândă mașina imediat pentru a-și deschide o pensiune. Fata, cu gândirea de copilă, se vede ajunsă anul următor la București la facultate și descurcându-se pe forțele sale, deși nici un element nu indică faptul că tânăra ar fi pregătită să înfrunte greutațile vieții, de una singură.

Cearta dintre părinții ultra posesivi, cu probleme în cuplu și fata visătoare care își dorește să păstreze mașina pentru a pleca la mare după bac (deși nici măcar carnet nu are), e o dovadă că lipsa educației și a unui model demn de urmat, creează imense frustrări și neînțelegeri. Fata nu înțelege sub nici un chip că are o gândire nerealistă, iar părinții renunță la explicații și trec la un șantaj emoțional pe principiul „Eu te-am făcut, eu te omor!”. Practic, între două filmări în care tânăra își repetă replica, mai trece încă o dată prin tensiuni și certuri cu părinții ei. Iar peste toate aceste repetiții curge sucul indigest pe care Delia trebuie sa-l bea, ca pe otravă de la un punct încolo, la fiecare dublă, prefăcându-se „cea mai fericită fată din lume”, când lumea ei e în totalitate o dramă.

În concluzie, filmul este mai degrabă o tragicomedie despre oameni obişnuiţi în circumstanţe neobişnuite, despre legăturile de familie şi ceea ce se află în spatele lor, care nu va stârni hohote de râs dar va lasă niște teme de gândire în spate.