Din întreaga istorie românească a Primului Război Mondial, victoriile de la Mărăşti şi Mărăşeşti din vara lui 1917 sunt invocate cel mai des. După ofensiva de la Mărăşti de la jumătatea lui iulie, pe 24 iulie/6 august forţele româno-ruse resping un puternic atac al trupelor germane şi austro-ungare la Mărăşeşti. În zilele următoare, pe Valea Oituzului, soldaţii inamici reuşesc un mic avans, dar pe ansamblu, armata română a rezistat cu o îndârjire impresionantă. Puterile Centrale nu au reuşit să spargă frontul, aşa cum s-a întâmplat în Ucraina şi Polonia. Statul român, redus la acel moment doar la Moldova, a supravieţuit.

Anglo-francezii, care întâmpinau dificultăţi uriaşe pe Frontul de Vest, cu sute de mii de morţi la Verdun sau Ypres, au cerut Rusiei, principalul combatant din Estul Europei, să avanseze în puncte strategice de pe linia imensă de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Se încerca astfel slăbirea presiunii germane pe frontul francez. Ofensiva a fost condusă de celebrul general Aleksei Brusilov, considerat o minte strategică excepţională. Rolul Armatei Române era să blocheze în sudul Moldovei trupele generalului Mackensen, aşa încât ele să nu le poată sprijini pe cele din Galiţia, unde se desfăşurau principalele operaţiuni ale atacului rus.

În bucata de Românie încă liberă se aflau în vara lui 1917 peste un milion de soldaţi ruşi şi 700.000 de soldaţi români, dintre care circa 400.000 militari combatanţi. La luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au participat numai o parte dintre aceştia – 4 divizii româneşti şi 5 ruseşti. Având în vedere desfăşurarea de forţe inamice, sprijinul ţarist era vital. Dar situaţia din Rusia a făcut ca ofensiva de succes de la Mărăşti, de la jumătatea lui iulie, să nu poată continua.

Marea bătălie de la Mărăşeşti a fost replica generalului August von Mackensen în faţa ofensivei trupelor româno-ruse, cu două săptămâni înainte, la Mărăşti. Von Mackensen a hotărât înaintarea pe două direcţii, una spre nord pe Valea Siretului, şi alta, de la Vest la Est, pe Valea Oituzului.

Asaltul german a debutat la 24 iulie/6 august, pe neaşteptate, contra Regimentului 32 Infanterie care se afla într-un moment de repaus. Surprinşi în cămăşi, lângă apa Siretului, soldaţii români s-au apărat cu sălbăticie, cu baionetele. Episodul, devenit legendar, poartă numele de bătălia cămăşilor albe.

În cele 31 de zile de lupte la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, au avut loc mai mult de 60 de atacuri ale taberelor combatante. Ciocnirile cele mai violente s-au înregistrat pe 6/19 august.

Rezistenţa trupelor aliate din sudul Moldovei este cu atât mai remarcabilă cu cât coordonarea operaţiunilor revenea unor militari cu opinii foarte diferite despre ceea ce era de făcut. Comandantul forţelor aliate româno-ruse era generalul Dimitri Şcerbacev, un militar ţarist experimentat. În afara maşinăriei de război germane, el se confrunta cu indisciplina din rândul propriilor soldaţi, afectaţi de valul revoluţionar ce venea dinspre Sankt-Petersburg.

Dimitri Şcerbacev lucra cu şeful Cartierului General românesc, generalul Constantin Prezan. Partea leului în desfăşurarea operaţiunilor în teren i-a revenit generalului Alexandru Averescu. Deşi nu avea o funcţie foarte înaltă, şeful Misiunii Militare Franceze, generalul Henri Berthelot, exercita o puternică influenţă asupra tuturor.

Oameni educaţi, discutau şi schimbau corespondenţă exclusiv în franceză. În franceză aveau loc şi controversele, deseori în prezenţa regelui Ferdinand. Era de notorietate că generalul Constantin Prezan, şeful Cartierului General, avea dispute frecvente cu generalul Averescu, comandantul armatei a II-a. Se antipatizau şi aveau stiluri diferite de a gândi operaţiunile.

Disensiunile au devenit la un moment dat foarte periculoase. După ofensiva victorioasă de la Mărăşti, Cartierul General a oprit înaintarea. Din cauza înfrângerii trupelor ţariste în nord-vest, în Galiţia, trupele româno-ruse din sudul Moldovei nu şi-au mai permis să avanseze. Soldaţii care înaintau rapid, lipsiţi de sprijin, riscau să fie încercuţi şi masacraţi.

Probleme apăreau şi între ofiţerii ţarişti şi cei români. Totuşi, ambele părţi s-au străduit şi au reuşit să facă alianţa ruso-română funcţională. Situaţia s-a degradat din motive independente de voinţa lor. Reuşiseră să stabilizeze frontul în sudul Moldovei, iar în septembrie Mackensen a trimis parte din trupe pe frontul italian.

Dar puciul bolşevic de la Sankt-Petersburg a dus la retragerea Rusiei din război. Consiliul Comisarilor Poporului, condus de Lenin, a semnat armistiţiul cu Puterile Centrale la 5 decembrie 1917. Rămasă singură, România a fost forţată, la rândul ei, să ceară pace.

---