”Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac.” – o spunea marele om politic Iuliu Maniu.

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în județul Sălaj de astăzi). A urmat școala primară la Blaj, absolvind, apoi, liceul reformat calvin din Zalău. A efectuat studii la Universitatea din Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), pe care le-a continuat la Budapesta și la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Mitropoliei greco-catolice și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din „Mica Romă” a Transilvaniei.

În 1897, la vârsta de numai 24 de ani, Iuliu Maniu este ales în Comitetul de conducere al PNR, devenind astfel unul dintre fruntaşii politici ai românilor din Ardeal. Partidul Naţional Român a decis să participe la alegerile pentru Parlamentul de la Budapesta din ianuarie 1905. Maniu a candidat în circumscripţia electorală Vinţul de Jos, din comitatul Alba, însă nu a reuşit să fie ales. În aprilie 1906, Iuliu Maniu a candidat din nou în aceeaşi circumscripţie şi, de data aceasta, a reuşit să câştige competiţia electorală.

Anul 1918 a marcat un puternic avânt pentru mişcarea de eliberare din Transilvania. Alegerile pentru desemnarea delegaţilor fiecărei circumscripţii la Marea Adunare Naţională s-au desfăşurat pe parcursul a 10 zile. Iuliu Maniu a fost ales delegat în circumscripţia electorală Vinţul de Jos. Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei, viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”. Rezoluţia Unirii, la care a avut o contribuţie semnificativă şi Iuliu Maniu.

La 9 august 1919, Conferinţa Naţională a PNR l-a ales în funcţia de preşedinte al partidului pe Iuliu Maniu. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR a obţinut 169 mandate de deputat şi 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante.

Măsurile luate de coaliţia Blocului parlamentar l-au nemulţumit pe Ionel Brătianu, astfel că acesta a intervenit pe lângă regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului. Îndepărtat de la putere, Iuliu Maniu s-a preocupat în perioada următoare de realizarea unei colaborări cu principalele partide democratice din Vechiul Regat.

Mandatul legitim de guvernare al PNL expira la începutul anului 1926. În acest sens, Iuliu Maniu s-a preocupat de găsirea unei soluţii care să-i asigure venirea la putere. Cele mai multe tratative le-a purtat cu Partidul Ţărănesc, însă acestea au eşuat deoarece, pe de o parte, pretenţiile ţărăniştilor erau considerate prea mari, iar pe de altă parte Ferdinand nu privea cu ochi buni participarea acestora la guvernare, deoarece îi suspecta că erau animaţi de concepţii radicale. Brătianu s-a folosit de toată influenţa pe care o avea la Curtea Regală pentru a-i zdruncina regelui hotărârea de a-l chema la putere pe Iuliu Maniu.

Primul Congres al Partidului Naţional Ţărănesc s-a desfăşurat pe 10 octombrie 1926. În funcţia de preşedinte al noii formaţiuni politice a fost ales Iuliu Maniu.

După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale.

S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață.

Una dintre cele mai sinistre închisori ale României, cea de la Sighetu Marmaţiei, a fost locul ales de autorităţile comuniste pentru a extermina elita României interbelice. Alături de oamenii politici care au făurit România Mare, acolo au fost închişi episcopi greco-catolici şi romano-catolici, oameni de cultură sau, pur şi simplu, oameni care au luptat împotriva bolşevismului. După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus pentru a-l îngriji, Maniu ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur. Iuliu Maniu s-a stins pe un ger puternic, în data de 5 februarie 1953.

Regimului îi era frică şi de moartea lui Maniu. Vasile Ciolpan ar fi comunicat, conform arhivelor, la Bucureşti, doar atât: “În celula nr…s-a stins lumina”.

 

---