Scriitorul Milan Kundera a murit la vârsta de 94 de ani, a anunțat miercuri dimineață televiziunea cehă, citată de Le Figaro.

Născut la 1 aprilie 1929 la Brno, în Cehoslovacia, dintr-un tată muzicolog și pianist, romancierul a început ca poet. Viața sa de scriitor se împletește, bineînțeles, cu literatura, dar și cu istoria unui secol care a văzut comunismul prăbușindu-se după ce a dominat conștiințele unei mari părți a intelectualității europene. O tragedie care avea să stea la baza vocației lui Milan Kundera, care în 1967 a publicat primul său roman, Gluma. Lăudat de Louis Aragon, care a scris prefața cărții la publicarea sa în Franța în 1968 („acest roman îl consider o operă majoră”), această operă puternică, cu un stil baroc și plin de viață, explorează, prin intermediul destinelor unor personaje masculine și feminine, una dintre temele fundamentale ale operei sale: confruntarea dramatică și comică dintre viața intimă a individului, natura sa evazivă și aleatorie, și ficțiunea unei ideologii colective, în acest caz comunismul stalinist. Este o scindare pe care autorul a trăit-o din interior și care, într-un fel, a decis cursul vieții sale.

Comunist entuziast încă de la vârsta de 18 ani, când a aderat la partid după ce acesta a preluat puterea în Cehoslovacia în urma celui de-al Doilea Război Mondial, Milan Kundera a realizat curând impostura socialismului de stat, care înăbușea conștiințele, în special pe cele ale scriitorilor și intelectualilor, obligându-i să scrie într-o limbă moartă; cea a unui regim autoritar și nivelator, pe care Kundera îl va descrie mai târziu drept kitsch. El povestește această deziluzie în Gluma, în care unul dintre personajele principale, tânărul Ludvik, este exclus din partid pentru că a scris pe o carte poștală trimisă unui prieten: „Optimismul este opiul omenirii. O minte sănătoasă miroase a rahat. Trăiască Troțki!”. Pentru Kundera, care a repetat acest leitmotiv al deziluziei eliberatoare în toate romanele sale, kitsch-ul nu este semnul distinctiv al unei anumite ideologii. Este tendința pe care o avem cu toții de a înfrumuseța condiția umană și de a-i nega dimensiunea tragică pentru a o face suportabilă. „Am fost și eu în cerc. Era în 1948, comuniștii tocmai triumfaseră în țara mea și mă țineam de mână cu alți studenți comuniști. Apoi, într-o zi, am spus ceva ce nu era în regulă, am fost dat afară din partid și a trebuit să părăsesc cercul”, scria el în Cartea râsului și a uitării, primul dintre romanele sale care a fost publicat în Franța în 1979.

Un ceh la Paris

Exclus din partid pentru prima dată în 1956, Kundera a fost reintegrat în partid înainte de a fi exclus definitiv în 1970, după participarea sa activă la Primăvara de la Praga din 1968. La acea vreme, Kundera era membru al Uniunii Scriitorilor – el a luat parte la opoziția față de un regim care a fost salvat de intervenția sovietică. După ce a publicat Iubiri caraghioase (1971), Valsul de adio (1976) și Viața e în altă parte (1973), pentru care a primit Prix Médicis étranger, Milan Kundera a declarat că nu mai vrea să scrie.

Dar admiratorii și prietenii săi l-au convins să continue și l-au invitat în Franța în 1975. A ajuns să predea la Universitatea din Rennes, iar în 1981 François Mitterrand i-a acordat cetățenia franceză – în același timp cu Julio Cortazar. În scurt timp, a ales Parisul ca „a doua casă” a sa. În 1984, s-a bucurat de un mare succes cu Insuportabila ușurătate a ființei. Inspirat de tema nietzscheană a respingerii spiritului de greutate, romanul explorează conflictul care poate exista, în fiecare dintre noi, între dorința de autenticitate și datoria de luciditate. Cum putem iubi fără să fim păcăliți, de noi înșine sau de ceilalți? Dacă iubirea și erotismul constituie o mare parte din țesătura romanelor sale de la Gluma încoace, este pentru că iubirea este o probă de adevăr de care nu se poate scăpa.

O căutare a adevărului

Libertinajul și romantismul își dispută sufletele personajelor kunderiene în căutare de identitate, care caută, prin intermediul celuilalt, revelația propriului adevăr. Influențat în special de autorii care resping orice formă de certitudine metafizică, precum Kafka, Robert Musil, autorul cărții Omul fără calități, și Witold Gombrowicz, creatorul Pornografiei și Ferdydurke, Kundera este influențat și de spiritul Franței secolului al XVIII-lea, și în special de Diderot, care i-a inspirat piesa Jacques et son maitre, un omagiu adus lui Denis Diderot în 1981. De asemenea, el a reafirmat intuiția lui Nietzsche potrivit căreia „dragostea este o lungă conversație” între indivizi de sexe opuse, care vor fi întotdeauna separați de o anumită neînțelegere, dar care se pot reconcilia printr-o prietenie erotică.

Romanele lui Kundera sunt toate impregnate de un obsedant sentiment de insignifianță, fără a ceda însă disperării nihiliste a unui Cioran. Iubirea autentică este și ea din această lume, ne amintește Kundera într-unul dintre ultimele sale romane, Identitate (2003), dar este o asceză spirituală și poate fi și o formă de artă. În timp ce opera sa a fost salutată de mari scriitori străini, precum Philip Roth și John Updike, și susținută în Franța de Philippe Sollers, Alain Finkielkraut și Bernard Henri Levy, unii critici au deplâns „cotitura franceză” a lui Kundera și consideră că cărțile sale au devenit prea pline de retorică.

În replică la detractorii săi, Milan Kundera, care nu mai acordase niciun interviu din 1985, a susținut că romanul, tocmai pentru că este o artă totală, poate încorpora o varietate de forme, inclusiv eseuri, piese de teatru și digresiuni filosofice. În romanul său Nemurirea, publicat în 1990, el i-a pus în dialog pe Goethe și Hemingway. Stăpânirea limbii franceze l-a determinat pe Kundera să scrie direct în această limbă, iar în 1993 a publicat La lenteur, un roman în care cerne cu ironie spiritul contemporan bazat pe viteză și pe cultul zgomotos al noutății de dragul noutății.

Nici reacționar, nici modernist

Mai mult decât un critic al pseudo-progresismului modernității, a fondat în 1987 revista Le Messager européen, inițiată de Alain Finkielkraut și dedicată în special scriitorilor și gânditorilor disidenți din blocul estic. Pentru Kundera, însăși ideea de Europa era de neconceput fără cei care, precum Jan Patocka și Vaclav Havel, au fost vârful de lance al luptei împotriva totalitarismului. Nici reacționară, nici modernistă, opera lui Milan Kundera poate fi privită, în anumite privințe, ca un formidabil protest împotriva „imensei conspirații împotriva vieții interioare” pe care Bernanos o denunța în „lumea modernă”. Într-o scrisoare adresată lui Philippe Sollers și publicată în 1989, Kundera scria: „Nu există nimic voltairian în discursul dominant în zilele noastre; lumea tehnocratizată își ascunde răceala sub demagogia inimii”. Amenințările la adresa culturii îl îngrijorează: „Într-o zi, toată cultura trecută va fi complet rescrisă și complet uitată în spatele rescrierii sale”.

Publicată în Pléiade în 2011, lucrarea sa a fost apreciată dincolo de clivajele ideologice și filosofice. Milan Kundera a câștigat numeroase premii literare, printre care Grand Prix de littérature de l’Académie française în 2001, Premiul Mondial Cino Del Duca în 2009 și Prix de la Bibliothèque nationale de France în 2012. A fost reabilitat de țara sa natală, care i-a redat naționalitatea în 2019. În 1991, romanul său Gluma a fost reeditat la Praga. Kundera a cerut ca drepturile sale de autor să fie folosite pentru a publica Céline în limba cehă.

 

---