28 iulie 2021, 1:46

Cătălin Apostol: „Mi s-a părut o imensă ticăloșie faptul că după aproape 30 de ani statul român nu și-a asumat nicio responsabilitate pentru toate aceste crime”

Postul TVR1 prezintă în premieră joi, 11 februarie, de la ora 22:10 (și în reluare sâmbătă, 13 februarie, de la ora 23:10), un film-mărturie despre un fenomen care a marcat anii comunismului în România, dar care este în continuare un subiect tabu pe agenda publică. Este vorba despre fenomenul frontierist. Adică fuga din țară, prin trecerea ilegală a frontierei, în perioada comunistă.
Mărturiile cutremurătoare ale unor oameni umiliți, bătuți, torturați, într-o epocă marcată de frică dusă la extrem, de minciună și de alienare. Despre toate acestea, în filmul realizat de regizorul Cătălin Apostol, intitulat ”Granița morții”.
Editiadedimineata.ro vă prezintă un interviu cu regizorul și scenaristul acestui film, pentru a afla detalii despre culisele realizării lui.

Cum ați ajuns la acest subiect? O idee obsesivă, o întâmplare fericită…?

Cătălin Apostol: De-a lungul anilor, chiar și în anii epocii Ceaușescu, am tot întâlnit oameni care au trecut prin această teribilă experiență. Ori au încercat să fugă din țară și au fost prinși, ori au reușit și astăzi trăiesc pe alte meleaguri. Pe toți însă, amintirea acestei aventuri i-a marcat definitiv. Poveștile lor m-au fascinat dintotdeauna, curajul și îndârjirea cu care puneau în practică un asemenea plan primejdios mă făceau să-i privesc ca pe niște eroi. Iar toată fascinația asta a mea venea poate și dintr-o experiență personală.

În decembrie 1989, cu câteva zile înainte de revoluție, am fost la Timișoara pentru a mă întâlni cu un român stabilit în Germania, RFG-ul de atunci, pentru a pune la cale un plan de a fugi din țară. O cunoștință comună din Germania avea să-l plătească pe acest om pentru a mă ajuta să trec Dunărea cu o barcă, chiar în primăvara lui 1990. Însă la doar câteva zile de la această întâlnire, chiar în Timișoara, a început revoluția și tot planul meu s-a năruit. Așadar, s-ar putea spune că am fost la un pas de a deveni și eu un frontierist. Experiența asta firavă însă, așa, nefinalizată cum a fost, m-a urmărit mult timp, întrebându-mă adesea oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost revoluția iar planul ăsta ar fi rămas în picioare. Aș fi reușit să fug? Cum ar fi fost viața mea dacă aș fiajuns să trăiesc în Germania sau mai știu eu în ce țară din occident? Sau dimpotrivă, aș fi fost prins, arestat, bătut? Aș fi rezistat la toate caznele astea?

Toate întrebările astea m-au urmărit mult timp și, într-o oarecare măsură, am încercat aflu răspunsuri prin poveștile spuse de cei care au trăit până la capăt asemenea experiențe. Așa am reușit să înțeleg din ce în ce mai bine acest fenomen. Am înțeles cât de apăsătoare e trauma acestor oameni și cât de nedreptățiți se simt ei și astăzi, când încă poartă statutul de foști infractori de drept comun, cât de sângeroasă a fost partea asta de istorie despre care știu din ce în ce mai puțini români și cât de atroce au fost crimele de atunci, crime pentru care nimeni nu a fost găsit niciodată vinovat. Atunci când am înțeles toate astea, am încercat să aflu dacă mai există filme documentare sau măcar articole de presă despre acest fenomen. Din păcate, filme nu prea erau. În afară de o serie de trei episoade realizate de Brândușa Armanca la TVR Timișoara și alte două documentare difuzate de Antena 3, nu am mai găsit nimic.

În ceea ce privește presa scrisă însă, am descoperit o serie întreagă de reportaje și chiar adevărate analize istorice ale fenomenului frontiersit, aproape toate semnate de aceiași doi jurnaliști: Marina Constantinoiu și Istvan Deak. Ulterior, aveam să aflu despre cei doi că sunt adevărați experți ai acestui capitol de istorie și că și-au dedicat foarte mulți ani cercetând acest fenomen. Cred că acesta a fost momentul în care m-am decis să fac acest documentar. Mi s-a părut o imensă ticăloșie faptul că după aproape 30 de ani statul român nu și-a asumat nicio responsabilitate pentru toate aceste crime. Mi se pare o uriașă nedreptate faptul că tot acest capitol al istoriei noastre recente pare să fie tot mai uitat. Mi se pare strigător la cer felul în care acești oameni sunt tratați astăzi de autoritățile române. Iar „Granița Morții” ar putea să fie strigătul lor de revoltă.

„Aproape nimic din toate atrocitățile întâmplate atunci nu a fost măcar cât de cât reparat”

De ce credeți că acest subiect a fost până acum – nu știu cum să spun, haideți să zicem “evitat” de către autorități?

Dacă aruncăm rapid o privire peste toți acești 31 de ani care s-au scurs de la căderea regimului Ceaușescu, vom vedea că aproape nimic din toate atrocitățile întâmplate atunci nu a fost măcar cât de cât reparat, tot așa cum nici victimele acestor atrocități nu au fost deloc reabilitate. Păi cum să se întâmple așa ceva când la butoanele politicii au fost în toți anii ăștia aceiași vajnici slujitori ai comunismului sau urmașii acestora? Cum să nu ignore total acest subiect, când ei au îngropat dosarele revoluției?

Cum ați simțit autoritățile române de-a lungul acestui film? Au ajutat? Au obstrucționat? Ați simțit opoziție tacită? Sau doar nepăsare crasă?

Cum ne-au tratat autoritățile de-a lungul filmărilor? Simplu: cu o maximă nepăsare. Oamenii aceștia sunt atât de împietriți emoțional și atât de departe de drama frontieriștilor, încât le e total indiferent faptul că cineva vrea să facă un film despre asta. Într-un fel, eu mă așteptam la această reacție, am întâlnit-o deseori de-a lungul carieirei mele de jurnalist. Și tocmai de aceea am preferat să am cât mai puțin de-a face cu ei, alegând să-i las mai mult pe frontieriști să-și spună povestea și oful.

„Cele două profesii, cea de regizor și cea de jurnalist, se completează cum nu se poate mai bine”

Cum l-ați convins pe Radu Tinu, șeful adjunct al Securității Timiș să vorbească? Un personaj dubios, dacă mă întreabă cineva, iar afirmația o fac eu, nu dvs. Ați simțit vreun moment imboldul să vă ridicați de pe scaun, să închideți camera și să plecați?

Nu, n-am simțit deloc imboldul să mă ridic de pe scaun la interviul cu Radu Tinu. Nu pentru că aș avea vreo simpatie, nicidecum. Ci pentru că un jurnalist n-ar face niciodată așa ceva.

N-a fost greu să-l conving să vorbească. Oamenii de felul acesta, foști satrapi ai regimului comunist, s-au integrat atât de bine în societatea de astăzi, încât le-a dispărut orice complex și orice urmă de vinovăție, dacă le-au avut vreodată. El este și acum ferm convins că tot ce-a făcut este bine, că nu a greșit cu nimic, ba dimpotrivă, ne-a tot povestit întâmplări în care, vezi Doamne, el ar fi salvat multă lume în tot soiul de împrejurări, că ar fi fost pentru mulți un fel de înger păzitor. Ne-a primit în casa lui de la munte, era total relaxat, ba chiar jovial. Vecinii îl respectă, am înțeles chiar de la el că lucrează în regim de colaborare la o mare firmă ca un fel de consilier, ce mai, se descurcă de minune domnul Tinu, nici n-ai zice că în vremea celor mai atroce crime el era șeful adjunct al securității din Timiș, având în subordine taman paza frontierei. Firește, în interviu, nu-și amintea nimic din toate dramele pe care i le relatam, sau le respingea vehement, spunea că sunt niște invenții, deși noi aveam mărturiile de neclintit ale victimelor.

Cum ați reușit să împăcați, pe parcursul filmărilor, jurnalistul (din dvs) cu regizorul? Să spunem pentru cine nu știe că ați semnat în Formula AS și aveți peste 20 de ani de reportaje și documentare la TVR.

Părerea mea este că cele două profesii, cea de regizor și cea de jurnalist, se completează cum nu se poate mai bine. Am constatat asta atunci când am făcut primul meu film de ficțiune, Umilință, și când am realizat că toate experiențele mele de jurnalist m-au ajutat enorm la scrierea scenariului și la expunerea poveștii într-o formă cât mai autentică. La Granița Morții această completare este și mai evidentă, fiind vorba de un documentar, gen cu precădere jurnalistic, combinat cu părți de ficțiune acolo unde interviul este accentuat prin reconstituiri.

„Dacă ar fi fost după mine, fiecare personaj ar fi meritat câte un film aparte, atât de multe aveau de povestit”

Din experiența mea cu regizorii români, fără a avea intenția de a trece în registrul lejer, aproape nimeni nu este mulțumit de finanțare, niciodată. Dacă ați fi avut mai mulți bani, nu întreb câți, ce ați fi vrut să fie “altfel”, să schimbați în acest film?

Da, ăsta pare să fie blestemul nostru, finanțarea. Într-adevăr, față de bugetele din alte țări, la noi sunt uneori jenante. Iar asta se vede uneori pe ecran. Cel puțin la secțiunea de documentar, stăm foarte prost. Și totuși, la Granița Morții, chiar dacă bugetul n-a fost deloc mare, pot să spun că am făcut cam tot ce-mi doream. Marius Barna, producătorul de la Paradox Film, prieten vechi cu care am colaborat și la alte proiecte, nu mi-a zis nu niciodată, aproape tot ce i-am cerut, mai ales pentru partea de ficțiune, adică cea mai costisitoare, am avut fără niciun fel de discuții sau bătaie de cap. Dar asta și pentru că atunci când te apuci de un film, ai în vedere și bugetul și încerci să adaptezi proiectul la banii pe care îi ai. Firește, dacă bugetul pentru un documentar românesc ar fi ca cele de la Discovery, de pildă, altfel ai gândi întreg filmul, l-ai construi altfel, știind că ai acces la mai multe mijloace. Însă asta nu înseamnă neapărat că ar ieși mai bun. Am văzut, de pildă, la Discovery, filmul despre incendiul din clubul bucureștean Colectiv și am fost surprins să constat că două documentare făcute de români pe același subiect au fost mult mai bune, iar asta n-am spus-o doar eu.

Cazurile reflectate au fost cele mai interesante? Cele care au putut fi documentate? Aveți vreun regret?

Depinde ce înțelegeți prin interesante. Am auzit tot felul de povești, despre cum au trecut frontiera cu avionul, călare pe tuburi de oxigen, cu vaporul și tot felul de alte năzbâtii. Dacă pentru unii astea ar fi poveștile mai interesante, pentru mine nu sunt decât niște întâmplări mai bizare. Dintotdeauna am evitat senzaționalismul găunos. În Granița Morții am ales acele povești care ascund o dramă, i-am ales pe acei oameni care poartă și azi trauma acelor experiențe halucinante. Sunt mulți, foarte mulți cei care ar fi meritat un loc în filmul ăsta. Am auzit zeci de povești, a trebuit să renunț la multe, am tăiat în carne vie la montaj, dacă ar fi fost după mine, fiecare personaj ar fi meritat câte un film aparte, atât de multe aveau de povestit. Tocmai de aceea a ieșit ceva mai lung, asta a rămas după o selecție la sânge. Și da, regret pentru tot ce n-a putut să cuprindă filmul ăsta, pentru toate poveștile la care am renunțat.

„Dedic filmul memoriei lui Mihai Stăuceanu”

Care a fost momentul cel mai delicat din întreaga filmare? Mă gândesc la acel moment în care, poate, povestirea a devenit mult prea sufocantă…

Momente delicate au fost la fiecare interviu. Emoția cu care retrăiesc amintirile acești oameni e copleșitoare, o simți din glas, din priviri. Dar cel mai delicat moment și cel mai dureros a venit după ce-am terminat filmul, în ultimele zile ale anului trecut, când am aflat că unul dintre cele mai înflăcărate personaje ale documentarului a murit. Mihai Stăuceanu trăia în Canada și a venit special în țară pentru a participa la proiectul nostru. Am petrecut cu el trei zile la Timișoara, ne-a dus la locul prin care a reușit să fugă din țară, l-am vizitat apoi împreună pe prietenul lui cu care încercase altădată să fugă, ne-a spus toată colosala lui poveste, am ținut legătura cu el permanent, mă întreba mereu cum stăm cu montajul, era nerăbdător să vadă filmul și a fost primul om căruia i l-am trimis, înainte chiar de mixajul sunetului și colorizare.

L-a văzut pe nerăsuflate și apoi mi-a zis într-un mesaj pe care-l am acum în fața ochilor: „Domnule Apostol, ați scris istorie cu filmul ăsta!”  M-a rugat apoi să-i spun din timp când facem premiera, voia să-și ia bilet de avion și să vină în țară doar pentru asta. Era un om minunat, un adevărat camarad, unul dintre puținii oameni care s-a luat la trântă cu statul român, încercând să reabiliteze imaginea frontieriștilor. Odată cu dispariția lui s-a stins o mare speranță pentru toți acești oameni. Granița Morții este filmul pe care astăzi îl dedic în memoria lui.

Mihai Stăuceanu, într-o scenă din film

Mihai Stăuceanu, într-o scenă din film

„Tinerii nu știu mai nimic despre acest capitol care lipsește din manualele școlare”

Filmul ar putea oricând să fie văzut la televizor sub sigla National Geographic sau Discovery. Nu înainte de a avea o viață cinematografică… să zicem cât mai lungă, deși circumstanțele actuale nu sunt favorabile. Înțeleg că, totuși vom putea să îl vedem la TVR.

Filmul va fi difuzat pe 11 februarie, la ora 22.10, pe TVR1, cu o reluare sâmbătă, 13 februarie, ora 23.10, tot pe TVR1. Apoi va fi dat și pe alte posturi, deocamdată nu știu care e programul acestor difuzări. Iar atunci când se vor redeschide sălile la o capacitate măcar de 50 la sută, vom face și o premieră de protocol la unul din cinematografele din București. Până acum nu a fost posibilă decât o premieră online pe YouTube și câteva proiecții prin orașele de lângă frontiera de vest, acolo unde sălile erau deschise la acel moment.

Credeți că Dunărea va vorbi vreodată?

E foarte greu de zis dacă Dunărea va mai putea vorbi vreodată. Au trecut 31 de ani și nu s-a întâmplat asta. Greu de crezut că s-ar putea întâmpla de-acum încolo. Din păcate, lumea a început să uite, sunt tot mai puțini acei temerari, precum Marina Constantinoiu și  Istvan Deak, care încearcă să ne țină memoria trează. Tinerii nu știu mai nimic despre acest capitol care lipsește din manualele școlare. Mă tem că toate aceste încercări ale noastre de readucere aminte nu vor rămâne decât niște pagini de arhivă ale unei istorii rămase neelucidată.

                              PALMARES

 

CĂTĂLIN APOSTOL – regizor, scenarist, realizator tv, jurnalist revista “Formula As”

  

  • Decembrie 2010 – Selecţionare în competiţia finală a Festivalului internaţional de Film de la Cairo (secţiunea lung metraj ficţiune) cu lung-metrajul de ficţiune „UMILINŢĂ”;

 

  • Februarie 2009 – Selecționare la “Festival International du Film d’Amour de Mons”, Mons, Belgia, cu scurt-metrajul de ficţiune “O ZI BUNĂ”;

 

  • Ianuarie 2006 – Nominalizare la Festivalul de film documentar (FIPA) de la Biarritz – Franţa cu documentarul de lung-metraj “VALEA JIULUI, O ISTORIE ÎN RUINĂ”;

 

  • Martie 2006 – Premiul pentru reportaj TV – Premiile Clubului Român de Presă cu documentarul “VALEA JIULUI, O ISTORIE ÎN RUINĂ”;

 

  • Iunie 2006 – Locul II, Concursul de scenarii HBO, scenariul de lung-metraj “UMILINŢĂ”;

 

  • Septembrie 2004 – Premiul Special al Juriului pentru documentar, Festivalul Naţional de Film „7 Arte”, pentru reportajul TRUBADURII ORAŞULUI”;

 

  • Decembrie 2003 – Premiul „Paul Călinescu” pentru cel mai bun documentar, Festivalul Internaţional „CineMaiubit”, cu filmul “CUIBUL DE CUCI”;

 

  • August 2003 – Premiul Fundaţiei Pro, pentru filmul “CUIBUL DE CUCI” ;

 

  • Iunie 2002 – Premiul APTR (Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România) pentru cel mai bun reportaj, pentru reportajul “FOAME ŞI PEDEAPSĂ”;

 

  • Mai 2001 – Marele Premiu, Concursul de Jurnalism pentru Profesionişti „World Vision”, pentru documentarul “INFERNUL DE ACASĂ”;

 

  • Martie 2001 – Premiul CNA pentru cea mai bună emisiune, Premiile Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA), pentru emisiunea TVR « CU OCHII’N PATRU »;

 

  • Octombrie 2000 – Premiul pentru cel mai bun film documentar românesc, Festivalul Internaţional „Astra Film Fest”, pentru filmul “CUIBUL DE CUCI”;

 

  • Mai 1997 – Premiul APTR (Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România) pentru cel mai bun reportaj, pentru reportajul « POVESTEA LUI VASILE VOINOVICI ».

 

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.