Continui seria de plângeri la adresa unor filme românești care, deși mi-au plăcut, nu m-au lăsat să mă bucur total de ele. După ce am vorbit despre izul comunist păstrat în filmele contemporane (dacă ai ratat articolul, dă click aici și află despre ce e vorba), astăzi aduc în discuție viciile și lucrurile sfinte la români, pentru că aparent merg mână-n mână împreună.

De biserică, spital și poliție mai bine stai departe, că nu știi cine te „vindecă” mai bine.

Când am fost la premiera filmului După dealuri (r. Cristian Mungiu, 2012) pot să recunosc că nu am înțeles prea multe din film, din cauza atmosferei din sala de cinema. Sonorizarea proastă ce făcea schimbul de replici neinteligibil, imaginea întunecată, agitația oamenilor, mirosul de mucegai și frigul specific marilor săli de cinema din provincie, încă nereabilitate, m-au făcut să nu plec cu zâmbetul pe buze după vizionarea filmului. Ce-i drept, și povestea este una tristă și dezonorantă la adresa societății românești, subiectul fiind exorcizarea de la Tanacu din 2005.

Însă, dincolo de acestea, există un substrat care înglobează hibele pe care aceste trei instituții de bază din comunitate – biserica, spitalul și poliția – le pot avea, toate trei făcându-se responsabile mai mult sau mai puțin de moartea tinerei fete care suferea de tulburări psihice (în niciun caz nu era posedată de “cel rău”). Practic, filmul scoate la iveală o lipsă cruntă de educaţie; şi nu numai la stareţ, cel care porunceşte exorcizarea, ci şi la doctorul care prescrie lecturi din Psaltire ca tratament pentru schizofrenie sau la poliţistul care vorbeşte animat despre descântece, amândoi slujbaşi ai unor instituţii seculare, dar prea puţin seculari ei înşişi. Pentru o mai bună exemplificare, notez o scenă care surprinde cele menționate mai sus.

În contextul în care tânăra Alina (Cristina Flutur) își pierde cunoștiința ca urmare a tratamentelor inumane la care fata a fost supusă în mănăstire pentru a fi “eliberată de rău”, după o mare de nedumerire în care măicuțele considerau ba că are o cădere de calciu, ba că suferă de diabet, este chemată ambulanța (care era, surpriză, o Dacia 1310) și dusă la spital. În camera de urgenţă, schimbul de replici se desfășoară între doctorul de la ambulanță, doctorul de gardă și maica ce le avea în îngrijire pe fete. Dialogul e ușor absurd, doctorul de gardă declară pacienta decedată de o perioadă mai lungă de timp, măicuța susține că fata trăia în dimineața zilei când a fost dusă la spital și induce ideea că doctorul de la ambulanță a acționat greșit. Cea din urmă se vedea clar că era depășită de situație și nu a știut ce să facă cu fata, dar neștiința ei și lipsa de profesionalism nu înrăutăţiseră lucrurile, având în vedere că fata era deja moartă. Se pare că și medicul la care a fost pacienta anterior a fost și el la rândul lui depășit de situație …

Dna doctor: De ce nu aţi dus-o la spital dacă făcea crize?

Maica: Am dus-o. Am dus-o si la spital la domnul doctor Solovăstru și-o zis că mai bine o îngrijim noi la mănăstire. Doamna doctor, dar credeţi că i-a vrut cineva raul?

Dna doctor: Atunci de ce a murit? Că de moarte buna nu mori la vârsta ei. Păi tu nu vezi cum arată fata asta?

Maica: A fost legată.

Dna doctor: Ați legat-o?

Maica: Îşi făcea rău singură, doamnă. O vrut să îşi dea și foc. Dar și la spital să știți că o legat-o. Era foarte violentă.

Dna doctor: Ea era violentă și voi ați fost blânde. Pușcăria vă mănâncă, ascultați la mine ce vă spun! Asta-i crimă ce ați făcut voi. Sunteți niște criminale!

Maica: Dar noi numai binele l-am vrut la fata asta.

Dna doctor: Văd eu cum i-ați vrut binele. Am să spun eu la toată lumea și la poliție și la presă am să spun. Ferească Dumnezeu să intre cineva pe mâna voastră!

Maica: Da’ și pe mâna dumneavoastră, doamnă doctor, vă rog să mă iertați!

Pe undeva, această replică finală are un gram de sens, mai ales dacă ne gândim la filmul Moartea Domnului Lăzărescu (r. Cristi Puiu, 2005) o comedie neagră, total lipsită de umor, după părerea mea, care îți provoacă un sentiment de silă, față de sistemul de sănătate românesc în sine, a personalului medical, dar și față de pasivitatea oamenilor. Filmul, lipsit aproape cu desăvârșire de umanitate, deși se bazează pe un caz real, tind să zic că hiperbolizează hibele acestui sistem și transformă particularitatea în generalitate. Dezbaterile pe acest subiect pot continua, dar clar acest film te face să îți fie frică să calci într-un spital vreodată.

Filmul românesc postdecembrist îți spune că nici la poliție nu e prea bine. Poliţist, adjectiv (r. Corneliu Porumboiu, 2006) este un film de excepție care are în prim-plan o meserie cu un deficit de credibilitate, accentuat și în peliculă prin dilemele morale pe care le are protagonistul, Cristi, polițist din Vaslui. Drept dovadă se construiește și o metaforă pentru lipsa de încredere și autoritate a sistemului, prin faptul că, într-o instituţie cum e Poliția, toate birourile se încuie. E o obsesie cu încuiatul birourilor goale, personajele întrebându-se unele pe altele: „Ai cheie? Ai încuiat?”, în timp ce înaintează pe coridoare claustrofobe si întunecate.

FUN FACT: Nu am putut să nu remarc la acest film profunzimea mesajului filosofic și scenele metaforizate, cum nu am putut să nu văd pasiunea pe care o depune regizorul de origine vasluiană pentru realizarea filmelor care cumva se leagă de județul său natal, date fiind cele mai bune producții cinematografice ale sale: A fost sau n-a fost? (2006) și Polițist, adjectiv (2006).

Băutura nu te vindecă, dar te alină

Această este ideea pe care se bazează o replică celebră din filmul Undeva la Palilula (r. Silviu Purcărete, 2012) în care Dr Gogu (Sorin Leoveanu) spune cu referire la pacienții veniți la spital: Ai să vezi că aici la noi toți bolnavii sunt sănătoși tun, toată ziua stau cu țigara în cioc. Cică sunt TBC-iști și trebuie să le facem radiografi! Altfel sănătoși tun. Bolnavi suntem numai noi, ăştia sănătoși. Ce-i drept, filmul românesc te învață că indiferent de venituri sau stare de sănătate, românul nu are de gând să renunțe la ceea ce îi face plăcere.

Acest lucru este confirmat de o scenă din Moartea Domnului Lăzărescu (r. Cristi Puiu, 2005), în care, deși Domnul Lăzărescu (Ioan Fiscuteanu) reclama dureri puternice de cap, această situație se pare că nu reprezintă o problemă în calea băuturii.

“Da, de băut beau, ca orice bărbat, nu?”

Corect! Pentru că așa zice filmul românesc. Dacă bărbatul nu bea fără saț și nu fumează cât îl țin plămânii, nu e bărbat adevărat!

Undeva la Palilula (r. Silviu Purcărete, 2012) îl consider a fi un film de excepție, spumos, colorat și plin de viață. Fundalul sonor este superb, imaginile sunt cu adevărat spectaculoase. În schimb filmului îi lipsesc esența, firul narativ și logica, pentru că regizorul prezintă o lume atât de fantasmagorică, încât pierde ușor ancorele realității și ale sensului. Poate acest lucru se întâmplă din cauza acestei beții continue în care stau personajele. Dintre toate filmele românești pe care le-am văzut, cu siguranță în Undeva la Palilula (r. Silviu Purcărete, 2012) se consumă cel mai mult alcool pe cap de personaj. Pentru a exemplifica cele zise, vă fac cunoștință cu Ilie Tudorin (George Mihăiță), administratorul spitalului:

Dacă Undeva la Palilula (r. Silviu Purcărete, 2012) m-a învățat că niciun chef nu se face fără băutură, Funeralii fericite mi-a arătat că, dacă nu bei de bucurie, poți mereu să bei de tristețe. Filmul, care îl are ca protagonist pe Lionel Frunză (Horațiu Mălăele), are aceeași spectaculozitate ca Undeva la Palilula; doar că această comedie neagră a fost făcută și ca să îți smulgă câteva lacrimi. Cum să nu își înece amarul continuu bietul Lionel, la ce viață a avut? Spuneți și voi dacă nu e așa!

Se pare că, într-o societate tulbure, cu reguli imprecise, cu o evoluție inconstantă și cu urme grave de comunism, cinematografia românească are și ea aceeași evoluție.

 

---