Există două dimensiuni ale politicii: conflictul și consensul. Politica românească post-decembristă a fost în general menținută la nivelul natural al conflictului, consensul și interesul public fiind neglijate de cele mai multe ori.

Constituția de la 1866 este singura dintre legile fundamentale ale țării noastre ivite din compromis. Dezbaterile Adunării Constituante de la acea vreme reprezintă un exemplu elocvent de căutare a unei căi de mijloc, de reconciliere a unor puncte de vedere aparent imposibil de armonizat. Momentul 1866 a fost unic, deoarece niciodată după această dată nu a mai fost repetată o experiență asemănătoare în politica românească. Constituțiile care urmează sunt, invariabil, opera unei voințe unice, fie că vorbim de un partid sau de un suveran.

În 1866, consensul constituțional implică facțiunile parlamentare din care se vor naște mai târziu marile partide politice, precum Partidul Național Liberal (1875). Trebuie precizat că suveranul, în persoana lui Carol I este, la rândul său, actor în această dificilă operațiune de negociere. Sursa de inspirație pentru autorii Constituției de la 1866 a fost Constituția belgiană de la 1831, considerată drept cea mai liberală din Europa. Compromisul care dă naștere acestei Constituții se fondează pe un alt compromis, anterior, respectiv cel care a legitimat actul de la 11 februarie 1866 și detronarea lui Cuza. Liberalii radicali, liberalii moderați și conservatorii erau cu toții devotați unui principiu ce se află chiar la baza acestui edificiu: înlăturarea arbitrarului și consacrarea unei forme de reprezentare națională prin Parlament. Mai mult decât atât, cei care lucrează la redactarea textului constituțional sunt chiar vechii inamici de la 1848. Dar liantul dintre ei este voința de a introduce mecanismul suveranității naționale, în varianta lui cenzitară. Astfel, principiile esențiale consacrate în textul Constituției sunt: suveranitatea națională (puterea emană de la națiune), indivizibilitatea statului, guvernământ reprezentativ, separația puterilor în stat și monarhia ereditară, în persoana lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen și a moștenitorilor lui.

sursa: colorostariu.wordpress.com

Constituția reprezenta o adevărată inovație, fiind considerată în același timp de rivali drept prea avansată și neconformă cu stadiul de dezvoltare al societății românești. Liberalismul Constituției este demonstrat de includerea și garantarea drepturilor și libertăților cetățenești fundamentale, stabilindu-se egalitatea tuturor în fața legii. Se păstrează sistemul parlamentar bicameral, instituit de Cuza în 1864, dar cu însemnate prerogative. Totodată, pentru alegerea deputaților și senatorilor, votul se exercită în funcție de condițiile de cens impuse, destul de ridicate la Senat, ceea ce face ca acest corp legislativ să fie unul elitist. Prerogativele Coroanei erau similare celor ale suveranilor din statele europene independente. Persoana Domnului era considerată inviolabilă, responsabili pentru acele sale deveneau miniștrii. Merită reținut de asemenea că nicăieri în Constituție nu este menționată suzeranitatea otomană și nici chiar garanția colectivă a Puterilor europene, ceea ce pune în prim plan spiritul independent al românilor.

Cu siguranță, Constituția promulgată la 1/13 iulie 1866 a reprezentat rezultatul unui consens istoric și a unor concesii reciproce făcute de reprezentanții celor două curente politice ale vremii: liberalii și conservatorii. Având un caracter pronunțat liberal (nu și democratic) Constituția de la 1866 a asigurat cadrul evoluției spre progres, spre democratizarea societății românești. Poate chiar mai important decât atât, ea a reprezentat cel mai mare consens politic din istoria țării.