28 martie 2024, 19:47

În lumea lui Zelenski

TIME a dedicat coperta ultimului său număr președintelui Zelenski. Sub semnătura lui Simon Shuster, articolul vorbește despre omul momentului. Îi dăm cuvântul… Intertitlurile ne aparțin.

Nopțile sunt cele mai grele, când stă întins pe patul lui, cu vuietul sirenelor de raid aerian încă persistând în urechi și cu telefonul care bâzâie continuu lângă el. Ecranul acestuia îi face chipul să pară o fantomă în întuneric, cu ochii scanând mesajele pe care nu a apucat să le citească în timpul zilei. Unele de la soția și copiii săi, multe de la consilierii săi, câteva de la trupele sale, încercuite în buncărele lor, cerându-i din nou și din nou mai multe arme pentru a sparge asediul rusesc.

În interiorul propriului buncăr, președintele are obiceiul de a se uita la agenda sa zilnică, chiar și atunci când ziua s-a terminat. Stă treaz și se întreabă dacă nu cumva a omis ceva, dacă nu cumva a uitat pe cineva. „Nu are rost„, mi-a spus Volodimir Zelenski în complexul prezidențial din Kiev, chiar în fața biroului în care doarme uneori. „Este aceeași agendă. Văd că s-a terminat pentru astăzi. Dar mă uit la ea de mai multe ori și parcă simt că ceva nu e în regulă„. Nu anxietatea este cea care îl împiedică să închidă ochii. „Este conștiința mea cea care mă deranjează„, spune.

”Adorm. Dar ce urmează?”

Același gând revine obsedant: „Îmi permit să adorm, dar oare ce urmează? Ceva se întâmplă chiar acum„. Undeva, în Ucraina, bombele continuă să cadă. Civilii sunt încă blocați în subsoluri sau sub dărâmături. Rușii continuă să comită crime de război, violuri și tortură. Bombele lor nivelează orașe întregi.

Orașul Mariupol și ultimii săi apărători sunt asediați. O bătălie critică a început în est. În mijlocul tuturor acestor lucruri, Zelenski, comediantul devenit președinte, trebuie să mențină lumea în permanent contact cu realitatea și să convingă liderii străini că țara sa are nevoie de ajutorul lor chiar acum, cu orice preț.

Zelenski mi-a spus: „Cei din afara Ucrainei văd acest război pe Instagram, pe rețelele de socializare. Când se vor sătura de el, vor da scroll la ecran„. Este natura umană. Ororile au un mod de a ne face să închidem ochii. „Este mult sânge„, explică el. „Este multă emoție„.

Simte că atenția lumii scade

Zelenski simte că atenția lumii scade, iar acest lucru îl tulbură aproape la fel de mult ca și bombele rusești. În cele mai multe nopți, când își scanează agenda, lista sa de sarcini are mai puțin de-a face cu războiul în sine, ci cu modul în care este perceput. Misiunea lui este de a face ca lumea liberă să trăiască acest război așa cum o face Ucraina: ca pe o chestiune de supraviețuire.

Se pare că se descurcă. Statele Unite și Europa s-au grăbit să îi vină în ajutor, furnizând Ucrainei mai multe arme decât au dat oricărei alte țări de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Mii de jurnaliști au venit la Kiev, umplând căsuțele de e-mail ale personalului său cu cereri de interviuri.

”Am vrut să văd războiul așa cum el și echipa sa l-au trăit”, scrie autorul

Cererea mea nu a fost doar pentru a avea șansa de a-i pune întrebări președintelui. Am vrut să văd războiul așa cum el și echipa sa l-au trăit. Timp de două săptămâni, în aprilie, mi-au permis să fac acest lucru în complexul prezidențial de pe strada Bankova, să le observ rutina și să mă învârt în jurul birourilor în care locuiesc și lucrează acum.

Zelenski și echipa sa au făcut ca locul să pară aproape normal. Am făcut glume, am băut cafea, am așteptat ca ședințele să înceapă sau să se încheie. Doar soldații, însoțitorii noștri mereu prezenți, întruchipau războiul în timp ce ne plimbau, luminând cu lanternele pe coridoare întunecate, trecând pe lângă camerele în care dormeau pe jos.

Experiența a ilustrat cât de mult s-a schimbat Zelenski de când ne-am întâlnit prima dată acum trei ani, în culisele spectacolului său de comedie din Kiev, când era încă un actor care candida la Președinție. Simțul său al umorului este încă intact. „Este un mijloc de supraviețuire„, spune el. Dar două luni de război l-au făcut mai dur, mai rapid la mânie și mult mai confortabil cu riscul.

Trupele rusești i-au ratat la mustață, pe el și pe familia sa, în primele ore ale războiului, ecourile focurilor lor de armă parcă încă se mai aud între pereții biroului său. Imaginile civililor morți îl bântuie. La fel și apelurile zilnice ale trupelor sale, dintre care sute sunt blocate sub pământ, rămânând fără mâncare, apă și muniție.

Acest reportaj al lui Zelenski în război se bazează pe interviuri cu el și cu aproape o duzină dintre consilieri ai săi. Cei mai mulți dintre ei au fost aruncați în această experiență fără o pregătire reală. Mulți dintre ei, la fel ca Zelenski însuși, provin din lumea actorilor și a showbiz-ului. Alții erau cunoscuți în Ucraina ca bloggeri și jurnaliști înainte de război.

Ziua întâlnirii cu Zelenski – ziua a 55-a de la invazie

În ziua în care ne-am întâlnit ultima dată – a 55-a zi de la invazie – Zelenski a anunțat începerea unei bătălii care ar putea pune capăt războiului. Forțele rusești se regrupaseră după ce suferiseră pierderi grele în jurul Kievului și începuseră un nou asalt în est. Acolo, spune Zelenski, armatele unei părți sau ale celeilalte vor fi probabil distruse. „Aceasta va fi o bătălie la scară largă, mai mare decât oricare alta pe care am văzut-o pe teritoriul Ucrainei„, mi-a spus Zelenski la 19 aprilie. „Dacă vom rezista„, spune el, „va fi un moment decisiv pentru noi. Punctul de inflexiune„.

În primele săptămâni ale invaziei, când artileria rusă se afla la distanța de lovire de Kiev, Zelenski a așteptat rareori răsăritul soarelui înainte de a-și suna comandantul forțelor armate pentru un raport privind situația. Prima lor convorbire avea loc de obicei în jurul orei 5 dimineața, înainte ca lumina să înceapă să se strecoare prin sacii de nisip de la ferestrele complexului. Mai târziu, amânau conversația cu câteva ore, timp suficient pentru ca Zelenski să ia micul dejun – în mod obișnuit ouă – și să se îndrepte spre camerele prezidențiale.

Camerele prezidențiale. ”De prost gust”, spune personalul lui Zelenski

Acest set de camere s-a schimbat foarte puțin după invazie. A rămas un loc opulent cu pereții acoperiți de foiță de aur și mobilier stil pe care personalul lui Zelenski îl consideră de prost gust. („Cel puțin dacă locul va fi bombardat„, a glumit unul dintre ei, „nu va mai trebui să ne uităm la chestiile astea„). Dar străzile din jurul complexului au devenit un labirint de puncte de control și baricade. Mașinile civile nu se pot apropia, iar soldații le cer pietonilor parole secrete care se schimbă zilnic, adesea fraze fără sens, care ar fi greu de pronunțat pentru un rus.

Dincolo de punctele de control se află cartierul guvernamental, cunoscut sub numele de Triunghiul, pe care forțele rusești au încercat să îl cucerească la începutul invaziei. Când acele prime ore au fost aduse în discuție în interviul nostru, Zelenski m-a avertizat că amintirile există, dar sunt organizate „într-un mod fragmentat„, sunt doar un set dezarticulat de imagini și sunete. Înainte de răsăritul soarelui, pe 24 februarie, el și soția sa Olena Zelenska au mers să le spună copiilor lor că începuse bombardamentul și au început să-i pregătească să fugă din casa lor. Fiica lor are 17 ani și fiul lor are 9 ani, ambii suficient de mari pentru a înțelege că erau în pericol. „I-am trezit„, mi-a spus Zelenski, aducându-și aminte. „Exploziile se auzeau extrem de tare acolo”.

În curând a devenit clar că birourile prezidențiale nu erau cel mai sigur loc în care să te afli. Armata l-a informat pe Zelenski că echipe de atac rusești se parașutaseră în Kiev pentru a-l ucide sau captura pe el și familia sa. „Înainte de acea noapte, nu mai văzusem astfel de lucruri decât în filme„, spune Andrii Iermak, șeful de cabinet al președintelui.

În timp ce trupele ucrainene se luptau cu rușii pe străzi, garda prezidențială a încercat să izoleze complexul. O poartă de la intrarea din spate a fost blocată cu o grămadă de baricade ale poliției și scânduri de placaj, semănând mai mult cu un morman de fier vechi decât cu o fortificație.

Prietenii și aliații s-au grăbit să vină alături de Zelenski, uneori încălcând protocoalele de securitate. Mai mulți și-au adus familiile în incintă. În cazul în care președintele ar fi fost ucis, lanțul de succesiune din Ucraina prevede ca președintele Parlamentului să preia comanda. Dar Ruslan Stefănciuk, care deține această funcție, a venit direct la sediul de pe strada Bankova în dimineața invaziei, în loc să găsească un adăpost sigur în altă parte.

Timp de câteva luni, minimalizase avertismentele venite de la Washington, că Rusia e pe cale să invadeze

Stefanciuk a fost printre primii care l-au văzut pe președinte în biroul său în acea zi. „Nu se citea frică pe fața lui„, mi-a spus el. „Era o întrebare: Cum a fost posibil așa ceva?” Timp de luni de zile, Zelenski minimalizase avertismentele venite de la Washington că Rusia era pe cale să invadeze. Acum, el a admis faptul că izbucnise un război total, dar nu putea încă să înțeleagă în întregime ceea ce însemna acest lucru. „Poate că aceste cuvinte sună vag sau pompos„, spune Stefanciuk. „Dar am simțit că ordinea lumii se prăbușește„. În curând, președintele Parlamentului s-a grăbit să coboare pe stradă spre Parlament și a prezidat un vot pentru a impune legea marțială în toată țara. Zelenski a semnat decretul în acea după-amiază.

La căderea nopții, în acea primă seară, au izbucnit schimburi de focuri în jurul cartierului guvernamental. Gărzile din interiorul complexului au închis luminile și au adus veste antiglonț și puști de asalt pentru Zelenski și pentru aproximativ o duzină dintre consilierii acestuia. Doar câțiva dintre ei știau cum să mânuiască armele. Unul dintre ei era Oleksii Arestovici, un veteran al serviciului de informații militare din Ucraina. „A fost ca la o casă de nebuni„, mi-a spus el. „Arme automate pentru toată lumea„. Trupele rusești, spune el, au făcut două încercări de a lua cu asalt complexul. Zelenski mi-a spus mai târziu că soția și copiii săi erau încă acolo în acel moment.

Oferte din partea forțelor americane și britanice pentru evacuarea președintelui

Au sosit oferte din partea forțelor americane și britanice pentru evacuarea președintelui și a echipei sale. Ideea era de a-i ajuta să înființeze un guvern în exil, cel mai probabil în estul Poloniei, care să poată continua să conducă de la distanță. Niciunul dintre consilierii lui Zelenski nu-și amintește ca acesta să fi luat în considerare în mod serios aceste oferte. Vorbind cu americanii pe o linie fixă securizată, el a răspuns cu o remarcă care a ținut prima pagină a ziarelor din întreaga lume: „Am nevoie de muniție, nu de o plimbare”.

A fost curajos„, spune un oficial american cu privire la convorbire. „Dar și foarte riscant„. Gărzile de corp ale lui Zelenski au simțit același lucru. De asemenea, l-au îndemnat să părăsească imediat complexul. Clădirile sale sunt cuibărite într-un cartier dens populat, înconjurate de case particulare care ar putea servi drept cuiburi pentru lunetiștii inamici. Unele case sunt suficient de aproape pentru a arunca o grenadă prin fereastră de peste drum. „Locul era larg deschis„, spune Arestovici. „Nu aveam nici măcar blocuri de beton pentru a închide strada”.

Undeva în afara capitalei, un buncăr securizat îl aștepta pe președinte, echipat pentru a rezista unui asediu îndelungat. Zelenski a refuzat să meargă acolo. În schimb, în a doua noapte a invaziei, în timp ce forțele ucrainene se luptau cu rușii pe străzile din apropiere, președintele a decis să iasă afară, în curte, și să filmeze un mesaj video cu telefonul său. „Suntem cu toții aici„, a spus Zelenski după ce a făcut un apel nominal al oficialilor de lângă el. Aceștia erau îmbrăcați în tricouri și jachete de culoare verde militară care aveau să devină uniformele lor de război. „Ne apărăm independența, țara noastră”.

Zelenski își înțelesese rolul în acest război

Până atunci, Zelenski își înțelesese rolul în acest război. Ochii poporului său și ai unei mari părți a lumii erau ațintiți asupra lui. „Înțelegi că te privesc„, spune el. „Ești un simbol. Trebuie să acționezi așa cum trebuie să acționeze un șef de stat”.

Când a postat clipul de 40 de secunde pe Instagram pe 25 februarie, sentimentul de unitate pe care îl proiecta a fost puțin înșelător. Zelenski fusese alarmat de numărul oficialilor și chiar al ofițerilor militari care fugiseră. El nu a răspuns cu amenințări sau ultimatumuri. Dacă aveau nevoie de ceva timp pentru a-și evacua familiile, el le-a permis acest lucru. Apoi le-a cerut să se întoarcă la posturile lor. Cei mai mulți dintre ei au făcut-o.

Alții s-au oferit să locuiască în buncărele din complexul prezidențial. Serhii Leșcenko, un jurnalist și deputat, a sosit la câteva zile după invazie pentru a ajuta echipa să contracareze dezinformarea rusă. El a trebuit să semneze un acord de confidențialitate, care îi interzicea să împărtășească orice detalii despre designul, locația sau dotările buncărului. Toți locuitorii săi sunt obligați să respecte acest angajament de confidențialitate. Ei nu au voie să vorbească nici măcar despre mâncarea pe care o mănâncă acolo jos.

Izolarea sa a forțat adesea echipa lui Zelenski să trăiască războiul prin intermediul ecranelor, oarecum ca noi toți ceilalți. Imaginile cu bătălii și atacuri cu rachete aveau tendința de a apărea pe rețelele de socializare înainte ca armata să îl poată informa pe Zelenski despre aceste evenimente. Era obișnuit ca președintele și personalul său să se adune în jurul unui telefon sau laptop în buncăr, înjurând imaginile de devastare sau aclamând un atac cu dronă asupra unui tanc rusesc.

Acesta a fost unul dintre avantajele mele„, mi-a spus Leșcenko, trăgând un clip cu un elicopter rusesc care este spulberat. Meme-urile și videoclipurile virale au fost o sursă frecventă de lejeritate, la fel ca și baladele de război pe care ucrainenii le-au scris, înregistrat și postat online.

A insistat să meargă să vadă cu ochii lui ce se întâmplă

Nu a trecut mult timp până când Zelenski a insistat să meargă să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. La începutul lunii martie, când rușii încă bombardau Kievul și încercau să încercuiască capitala, președintele a ieșit în secret din complexul său, însoțit de doi dintre prietenii săi și de o mică echipă de gărzi de corp. „Am luat brusc decizia de a pleca„, spune Iermak, șeful de cabinet. Nu erau camere de luat vederi cu ei. Unii dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Zelenski au aflat despre călătorie abia aproape două luni mai târziu, când acesta a adus-o în discuție în timpul interviului nostru.

Îndreptându-se spre nord de pe strada Bankova, grupul a mers la un pod prăbușit care marca linia frontului la marginea orașului. A fost prima dată când Zelenski a văzut de aproape efectele luptelor. El s-a minunat de mărimea unui crater lăsat de o explozie în drum. Când s-au oprit să vorbească cu trupele ucrainene la un punct de control, gărzile de corp ale lui Zelenski, spune el, „și-au pierdut mințile”: președintele nu avea niciun motiv presant pentru a se afla atât de aproape de pozițiile rusești. El spune că a vrut doar să arunce o privire și să vorbească cu oamenii de pe linia întâi.

”Călătoria borșului”

Câteva zile mai târziu, Zelenski a făcut o plimbare pe care consilierii o numesc „călătoria borșului„. La un punct de control de la marginea orașului, președintele a întâlnit un bărbat care aducea în fiecare zi o oală proaspătă de borș pentru trupe. Au stat acolo, în raza de acțiune a lunetiștilor și artileriei inamice, și au mâncat un bol de supă cu pâine, vorbind despre Uniunea Sovietică și despre ce au devenit rușii de la prăbușirea acesteia. „Mi-a spus cât de mult îi ura pe ruși„, își amintește Zelenski. Apoi, bucătarul s-a dus în portbagajul mașinii sale și a scos câteva medalii pe care le obținuse în timpul serviciului militar sovietic. Conversația a lăsat o impresie profundă asupra lui Zelenski.

Totuși, astfel de ieșiri erau rare. Deși primea frecvent informații actualizate de la generalii săi și le dădea instrucțiuni generale, Zelenski nu pretinde că este un savant tactic. Ministrul Apărării era rareori alături de el. Nici unul dintre comandanții militari de top ai Ucrainei nu era. „Îi lasă pe ei să se lupte„, spune Arestovici, consilierul său pe probleme militare.

Zilele sale erau o succesiune de declarații, întâlniri și interviuri, de obicei realizate prin ecranul unui laptop sau al unui telefon. Convorbirile de curtoazie au ocupat timp, cum ar fi o sesiune Zoom cu actorii Mila Kunis și Ashton Kutcher, care au strâns bani pentru Ucraina printr-o campanie GoFundMe. Înainte de discursul său nocturn adresat națiunii, Zelenski stabilea temele în discuții cu personalul său. „Foarte des, oamenii întreabă cine este redactorul discursurilor lui Zelenski”, spune Dașa Zarivna, consilier de comunicare. „În principal este el„, spune ea. „El lucrează la fiecare replică„.

În luna martie și la începutul lunii aprilie, Zelenski a ținut în medie un discurs pe zi, adresându-se în locuri atât de diverse precum parlamentul Coreei de Sud, Banca Mondială și Premiile Grammy. Fiecare dintre ele a fost elaborat cu gândul la publicul său. Când a vorbit în fața Congresului SUA, a făcut referire la Pearl Harbor și la 11 septembrie 2001. Parlamentul german l-a auzit invocând istoria Holocaustului și a Zidului Berlinului.

Teama devenea acută doar în momentele dinaintea somnului

Graba constantă a sarcinilor urgente și a micilor urgențe a avut un efect de amorțeală asupra echipei, distorsionând trecerea timpului în moduri pe care un consilier le descrie ca fiind halucinogene. Zilele păreau ore, iar orele păreau zile. Teama devenea acută doar în momentele dinaintea somnului. „Atunci este momentul în care realitatea te prinde din urmă„, spune Leșcenko. „Atunci stai întins și te gândești la bombe„.

La începutul lunii aprilie, echipa a început să iasă mult mai des din buncăr. Forțele ucrainene respinseseră inamicul din suburbiile Kievului, iar rușii își mutau forțele în bătălia pentru est. În cea de-a 40-a zi a invaziei, Zelenski a făcut o altă ieșire în afara complexului, de data aceasta cu camere de luat vederi la ei. În acea dimineață, el a călătorit într-un convoi de vehicule blindate spre Bucea, un oraș unde trupele rusești măcelăriseră sute de civili.

Cadavrele lor au fost lăsate împrăștiate prin oraș, a spus Zelenski, „găsite în butoaie, în subsoluri, oameni strangulați, torturați„. Aproape toți aveau răni de glonț fatale. Unele zăceau pe străzi de zile întregi. Pe măsură ce Zelenski și echipa sa au văzut atrocitățile de aproape, oroarea lor s-a transformat rapid în furie. „Am vrut să anulăm toate negocierile de pace„, spune David Arakhamia, pe care Zelenski îl alesese să conducă negocierile cu rușii. „Abia puteam să mă uit în ochii lor„.

Pe 8 aprilie, în timp ce anchetatorii încă exhumau din gropi comune la Bucea, rachetele rusești au lovit o gară din Kramatorsk, în estul Ucrainei. Mii de femei, copii și bătrâni se adunaseră cu bagajele și animalele lor de companie, sperând să prindă trenurile de evacuare. Rachetele au ucis cel puțin 50 de persoane și au rănit alte peste o sută.

Zelenski a aflat despre atac printr-o serie de fotografii făcute la fața locului și care i-au fost transmise în acea dimineață. Una dintre ele îi rămâne în minte. Aceasta arată o femeie decapitată de explozie. „Purta niște haine strălucitoare, memorabile„, spune el. Nu a putut scăpa de această imagine în acea după-amiază, când a intrat la una dintre cele mai importante întâlniri din cariera sa. Ursula von der Leyen, cel mai înalt oficial din UE, călătorise la Kiev cu trenul pentru a oferi Ucrainei o cale rapidă de aderare. Țara aștepta această oportunitate de zeci de ani. Dar când momentul a sosit în sfârșit, președintele nu a putut să nu se gândească la femeia fără cap căzută la pământ.

Când a urcat pe podium alături de von der Leyen, fața sa era într-o nuanță de verde, iar darul său obișnuit pentru oratorie l-a părăsit. Nici măcar nu a reușit să își adune prezența de spirit pentru a menționa atacul cu rachete în comentariile sale. „A fost unul dintre acele momente în care brațele și picioarele tale fac un lucru, dar capul nu te ascultă”, mi-a spus mai târziu.

Paradă de lideri europeni

Vizita a fost prima dintr-o paradă de lideri europeni care au început să vină la Kiev în aprilie. Smartphone-urile nu au fost permise în interiorul complexului în timpul acestor vizite. Un grup mare de semnale telefonice, toate transmise dintr-un singur loc, ar putea permite unei drone de supraveghere inamice să localizeze cu precizie locul adunării. „Și apoi: boom„, a explicat un gardian, trasând cu mâna arcul unei rachete.

Zelenski și echipa sa încă își petreceau majoritatea nopților și țineau unele întâlniri în buncărele de sub complex. Dar retragerea rușilor le-a permis să lucreze în camerele lor obișnuite, care arătau foarte bine ca înainte de război. O diferență evidentă era întunericul. Multe dintre ferestre erau acoperite cu saci de nisip. Luminile au fost stinse pentru a îngreuna accesul lunetiștilor inamici. Alte măsuri de precauție nu aveau niciun sens aparent. Gărzile smulseseră luminile unui lift care ducea la birourile executive. O încrengătură de fire ieșea din găurile în care fuseseră, iar ajutoarele lui Zelenski urcau și coborau în întuneric. Nimeni nu-și amintea de ce.

În zilele în care veneam singur la complex, atmosfera era mai relaxată. Administratorul ștergea praful de pe dulapuri și punea saci noi în coșurile de gunoi. Prima dată m-a surprins să găsesc detectorul de metale și aparatul cu raze X deconectate la intrare, în timp ce un om de serviciu lucra în jurul lor cu un mop. Mai târziu, mi s-a părut perfect normal ca un paznic obosit să arunce o privire în geanta mea și să mă lase să trec.

La etaj, războiul a început să mi se pară îndepărtat. Mihailo Podoliak, unul dintre cei mai apropiați patru consilieri ai președintelui, a refuzat să baricadeze ferestrele din biroul său. Nici măcar nu a închis draperiile. Când m-a invitat să mă întâlnesc cu el într-o zi din aprilie, camera a fost ușor de găsit, deoarece plăcuța cu numele său era încă pe ușă. „Coborâm când auzim sirenele de raid aerian”, a explicat el cu o ridicare din umeri, referindu-se la buncăr. „Dar acesta este biroul meu. Îmi place aici.”

”Ce putem face? Trebuie să continuăm să muncim”

O astfel de încredere în apărarea antiaeriană a Kievului pare a fi un mecanism de adaptare, sau poate un urmaș al sfidării și al negării. Nu există nicio modalitate de a opri tipul de rachete hipersonice pe care Rusia le-a desfășurat împotriva Ucrainei. Kinjal – numele înseamnă pumnal în limba rusă – se poate deplasa cu o viteză de peste cinci ori mai mare decât viteza sunetului, în timp ce face zig-zag pentru a evita interceptorii. De asemenea, poate transporta una dintre focoasele nucleare ale Rusiei. Dar Podoliak nu consideră că are rost să se oprească asupra acestor informații. „Lovitura se apropie„, mi-a spus el. „Ne vor lovi aici și totul va fi o ruină„. Nu era nicio teamă în vocea lui când spunea asta. „Ce putem face?„, a întrebat el. „Trebuie să continuăm să muncim„.

Fatalismul a funcționat ca un principiu de organizare. Unele precauții grosiere – porți baricadate, veste antiglonț – se simțiseră necesare în timpul etapei de deschidere a războiului. Mai târziu, când nu mai exista riscul ca comandourile rusești să dea buzna pe ușă, echipa lui Zelenski a înțeles că astfel de apărări erau în cele din urmă inutile. Se confruntau cu un invadator cu un arsenal nuclear. Au decis să nu fugă. Ce rost avea să se ascundă?

În prezent, Zelenski lucrează cel mai des în Sala de situații a complexului, care nu este nici subterană, nici fortificată. Este o sală de ședințe fără ferestre, cu un singur ornament: un trident, simbolul de stat al Ucrainei, care strălucește pe peretele din spatele scaunului lui Zelenski. Pe ceilalți pereți sunt amplasate ecrane mari, iar o cameră de luat vederi îl privește pe președinte din centrul mesei de conferințe. Pe 19 aprilie, în jurul orei 9 dimineața, fețele generalilor și ale șefilor săi de informații au umplut ecranele din fața lui Zelenski.

Peste noapte, președintele ținuse un discurs video către națiune, anunțând începerea bătăliei pentru estul Ucrainei. Acum dorea să audă unde luptele erau cele mai intense, unde se retrăseseră trupele sale, cine dezertase, de ce ajutor aveau nevoie și unde reușiseră să avanseze. „În anumite puncte din est, este pur și simplu o nebunie„, mi-a spus mai târziu în acea zi, rezumând informarea generalilor. „Cu adevărat oribil în ceea ce privește frecvența loviturilor, tirul de artilerie grea și pierderile„.

De mai bine de o lună, Zelensky făcea schimb de mesaje cu doi comandanți ucraineni. Erau ultimii apărători ai Mariupolului, un oraș de jumătate de milion de locuitori pe care rușii l-au încercuit la începutul invaziei. O mică forță rezistă încă în interiorul unei fabrici uriașe de oțel. Unul dintre liderii lor, maiorul Serhii Volinski din Brigada 36 de pușcași marini separați, a ținut legătura cu Zelenski timp de câteva săptămâni. „Ne cunoașteam deja bine„, mi-a spus Zelenski. În majoritatea zilelor se sună sau își trimit mesaje, uneori în miez de noapte. La începutul anului, soldatul i-a trimis președintelui un selfie pe care îl făcuseră împreună cu mult înainte de invazie. „Chiar ne îmbrățișăm acolo, ca niște prieteni„, spune el.

Asaltul rusesc asupra Mariupolului a decimat brigada. Zelenski mi-a spus că aproximativ 200 dintre trupele sale au supraviețuit. Înainte de a găsi adăpost și provizii în interiorul fabricii de oțel, au rămas fără mâncare, apă și muniție. „Le-a fost foarte greu„, spune Zelenski. „Am încercat să ne sprijinim unii pe alții„.

Ucraina și-a exprimat clar frustrarea

Dar Zelenski nu prea avea ce să facă de unul singur. Ucraina nu dispune de suficient armament greu pentru a sparge încercuirea Mariupolului. În partea de est, forțele rusești au avantaje clare. „Ne depășesc numeric de câteva ori„, spune Iermak.

În aproape fiecare conversație cu liderii străini, Zelenski cere arme care ar putea ajuta la echilibrarea șanselor. Unele țări, precum SUA, Marea Britanie și Olanda, au fost de acord să le furnizeze. Altele au ezitat, cel mai criticabili fiind germanii. „Cu germanii, situația este cu adevărat dificilă„, spune Zelenski. „Ei se comportă ca și cum nu ar vrea să piardă relația cu Rusia„. Germania se bazează pe Rusia pentru o mare parte din livrările sale de gaze naturale. „Este vorba de pragmatismul lor german”, spune Zelenski. „Dar ne costă foarte mult„.

Ucraina și-a exprimat clar frustrarea. La mijlocul lunii aprilie, președintele german Frank-Walter Steinmeier era deja pe cale să viziteze Kievul, când echipa lui Zelenski i-a cerut să nu vină.

Uneori, franchețea președintelui poate fi resimțită ca un afront, ca atunci când a spus Consiliului de Securitate al ONU că ar trebui să ia în considerare dizolvarea sa. Olaf Scholz, cancelarul german, mi-a spus că ar fi apreciat dacă Steinmeier ar fi fost invitat la Kiev „drept ceea ce este, un prieten„. Dar Zelenski a învățat că solicitările prietenoase nu vor face ca Ucraina să obțină armele de care are nevoie. Acesta este modul în care Zelenski înțelege responsabilitatea sa principală. Nu ca un strateg militar împuternicit să deplaseze batalioane pe o hartă, ci ca un comunicator, un simbol viu al statului, a cărui capacitate de a capta și de a menține atenția lumii va contribui la a determina dacă națiunea sa trăiește sau moare.

Consilierii săi sunt foarte conștienți de această misiune, iar unii dintre ei îi fac lui Zelenski comentarii contradictorii. „Uneori alunecă în rol și începe să vorbească ca un actor care îl joacă pe președinte”, spune Arestovici, care a fost el însuși actor de teatru la Kiev timp de mulți ani. „Nu cred că asta ne ajută„. Doar atunci când Zelenski este epuizat, spune el, masca se dă jos. „Când este obosit, nu poate juca. Poate doar să spună ce gândește„, mi-a spus Arestovici. „Când este el însuși, face cea mai mare impresie ca om”.

Regretă că a ajuns președinte?

Poate că a fost un noroc pentru mine să îl întâlnesc pe președinte spre sfârșitul unei zile foarte lungi. La aproape două luni de la invazie, el se schimbase. Avea noi riduri pe față și nu mai căuta consilierii în cameră atunci când se gândea la un răspuns la o întrebare. „Am îmbătrânit„, a recunoscut el. „Am îmbătrânit de la toată această înțelepciune pe care nu mi-am dorit-o niciodată. Este înțelepciunea legată de numărul de oameni care au murit și de torturile pe care le-au săvârșit soldații ruși. Acest tip de înțelepciune„, a adăugat el, trăgând de timp. „Ca să fiu sincer, nu am avut niciodată scopul de a obține astfel de cunoștințe.”

M-a făcut să mă întreb dacă regretă alegerea pe care a făcut-o în urmă cu trei ani, cam în perioada în care ne-am întâlnit prima dată. Spectacolul său de comedie fusese un succes. Aflat în cabina sa, încă strălucea de admirația mulțimii. Prietenii îl așteptau în culise pentru a începe petrecerea de după. Fanii s-au adunat afară pentru a face o fotografie cu el. Asta se întâmpla la doar trei luni de la începutul candidaturii sale la președinție, când nu era prea târziu pentru Zelenski să se mai întoarcă.

Dar el nu regretă alegerea pe care a făcut-o, nici măcar cu retrospectiva războiului. „Nici măcar pentru o secundă„, mi-a spus el în complexul prezidențial. Nu știe cum se va sfârși războiul sau cum va descrie istoria locul său în el. În acest moment, el știe doar că Ucraina are nevoie de un președinte pe timp de război.

Și acesta este rolul pe care intenționează să îl joace.

Fotografie de Alexander Chekmenev pentru TIME

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol