Deși există multe motive pentru care liderii occidentali nu îl plac prea mult pe președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, din umbră cancelariile occidentale sprijină rămânerea acestuia la putere.

În cei 20 de ani de conducere a țării sale, președintele turc a arestat jurnaliști și personalități ale opoziției, a reprimat violent protestatarii și a gestionat prost economia, însă cu Erdogan la putere, Uniunea Europeană nu trebuie să se confrunte cu problema aderării Turciei la blocul comunitar, potrivit unei analize Politico.

Pe frontul politicii externe, această personalitate s-a aliat cu Rusia, a lansat o incursiune în Siria și și-a folosit dreptul de veto în NATO pentru a bloca aderarea Suediei într-un moment critic pentru Alianță.

Dar există un motiv pentru care liderii UE, în special, i-ar putea simți lipsa lui Erdogan, în cazul în care acesta ar pierde în fața contracandidatului său Kemal Kilicdaroglu,

Faptul că Erdogan se află la putere, mai ales că în ultimii ani a luat o turnură din ce în ce mai autoritară, a permis UE să ocolească întrebarea dacă Turcia ar trebui să intre în Uniunea Europeană. Pentru mulți politicieni europeni, Erdogan a fost util, permițând UE să excludă în mod legitim orice discuție serioasă cu Ankara despre aderare.

Comportamentul său a oferit UE acoperirea politică pentru a evita această problemă. O schimbare de regim ar putea modifica, însă, această dinamică.

„Ceea ce am văzut în ultimii ani este că Turcia și UE merg în direcții opuse. Turcia sub Erdogan s-a îndepărtat de valorile europene. Procesul de aderare s-a blocat complet, cu rezultatul că ideea ca Turcia să devină membră a Uniunii Europene nu mai este un obiectiv credibil”, a declarat Selim Kuneralp, fost ambasador al Turciei la Uniunea Europeană, citat de Digi24.

Istoria ”aderării” Turciei la UE

Povestea relațiilor dintre UE și Turcia datează de mai bine de 60 de ani. În 1959, Turcia a depus o cerere de asociere la Comunitatea Economică Europeană, precursoarea UE, ceea ce a dus la semnarea Acordului de la Ankara în 1963.

În timp ce o serie de lovituri de stat și instabilitatea economică și politică au pus problema integrării Turciei în UE în incertitudine, în anii 1980 procesul de aderare a fost repus pe drumul cel bun.

În 1987, Turcia a depus cererea de aderare la CEE. Un deceniu mai târziu, i s-a acordat statutul de candidat, iar țara a început să ia măsuri semnificative pentru a îndeplini criteriile de aderare stabilite de UE.

În această perioadă, Erdogan a ajuns la putere. Atunci, lider reformist al noului Partid al Justiției și Dezvoltării (AKP), acesta a vorbit despre pluralism, democrație și armonie, deschizând chiar discuții de pace cu gruparea kurdă PKK.

El s-a pus pe treabă, introducând reforme care au adus Turcia mai aproape de îndeplinirea criteriilor UE, cum ar fi modificarea legilor privind armata țării, pentru a o supune controlului civil.

Deși lăudate de Comisia Europeană la vremea respectivă, aceste schimbări au pregătit de fapt terenul pentru ca Erdogan să preia mai târziu un control mai mare asupra armatei. După o scurtă perioadă de lună de miere, relațiile cu Bruxelles s-au deteriorat.

Erdogan a devenit din ce în ce mai frustrat de ritmul de aderare la UE. Mai multe state membre au arătat clar că nu erau deloc dornice să admită Turcia în blocul comunitar. Această dihotomie a dat startul unei relații din ce în ce mai dificile. O serie de probleme sunt de vină pentru deteriorarea relațiilor, ambele părți arătându-se cu degetul.

Decizia UE de a admite Cipru în 2004 a fost un punct de fricțiune constant. Turcia ocupă partea de nord a insulei din 1974 – un aspect pe care Nicosia dorește să îl rezolve înainte de a accepta legături mai strânse între UE și Ankara.

Adio UE

Apoi a fost efectul Sarkozy. În 2011, președintele francez a făcut o scurtă vizită de cinci ore în capitala turcă, iar mesajul său a fost clar: aderarea Turciei la UE nu era dorită de Franța. Mai mulți oficiali au declarat pentru POLITICO că această vizită a fost un punct de cotitură pentru Erdogan.

De cealaltă parte a relației, a fost rândul autoritarismului lui Erdogan care a „ucis” perspectivele de aderare ale țării. Reprimarea brutală a protestelor din Parcul Gezi din 2013 a prevestit un răspuns și mai draconic la o tentativă eșuată de lovitură de stat în 2016. Erdogan a închis zeci de mii de persoane, apoi și-a consolidat puterea în cadrul unui referendum constituțional în 2017, eliminând perspectivele de aderare a țării la UE.

Mai exact, a încălcat criteriile de la Copenhaga, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească orice țară care dorește să adere la UE și care includ garanții privind statul de drept, drepturile omului și protecția minorităților. Până în 2018, liderii UE s-au săturat. O declarație a Consiliului European din acel an a fost formulată fără menajamente: Negocierile de aderare a Turciei „au intrat în impas”.

O schimbare de guvern ar putea aduce o nouă perspectivă în parteneriatul dintre Turcia și Occident. Dar problemele de bază vor face ca puține state din Europa să se grăbească să deschidă ușa Turciei. Deși puțini o vor spune public, multe țări sunt, de asemenea, reticente în a permite aderarea unei țări majoritar musulmane, precum Turcia.

Alții au fost mai sceptici și au sugerat că nu toată lumea din Europa ar sărbători neapărat o înfrângere a lui Erdogan. „Pentru unii din UE ar putea fi mai bine să aibă un lider autoritar alături și o relație mai mult tranzacțională cu Turcia, decât să se ocupe serios de problema aderării. O Turcie democratică ar reprezenta o problemă mult mai importantă pentru Europa”, a declarat Galip Dalay, specialist politic în Turcia.
.

---