Tragi ca boul un an de zile și visul tău este să ajungi pe o plajă, undeva, unde nu se aud manele. Desigur faci parte dintre cei #saraki, așa că insulele Seychelles ies din discuție. Dar e bun și Thassos, pînă la urmă e o aruncătură (mai zdravănă) de băț.

Planifici, ore, zile, alimentezi  – să iasă cât mai ușor. Uiți pentru moment că ești totuși în Balcani, acolo unde…

„Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes l’Orient, oú tout est pris á la légére”

Ai mai trecut prin Vama de la Giurgiu. Ai auzit poveștile despre cozile lungi de camioane. Acum ai senzația să le vezi “pe viu”. Coada se întinde pe circa 8km. 8 km de așteptare, nervi, frustrare.

În apropierea Petrom-ului din vamă un turc și un bulgar au început să-și care palme. Nu îmi dau seama care a luat-o în fața căruia, dar nu contează. Nimeni nu intervine. Cu toții sunt mult prea obosiți. Autoritățile nu există.

Nu mă pricep la transportul de marfă. Înțeleg că din cauza situației din Ucraina sunt niște probleme. Dar nu am văzut pe nimeni pe tv luând poziție, explicând situația, spunând că s-a transferat personal de la nu-știu-ce secție.

Nu îmi mai aduc aminte filmul, dar titlul e de zile mari și 30 de ani mai târziu. “Această lehamite” (un film de Mircea Daneliuc).

Este 5.30 dimineața și pe la vamă se trece relativ repede. Asa înseamnă vreo jumătate de oră și un “vamaiot” tinerel, suspect de energic, care ne întreabă de ce nu avem copie după certificatul de naștere al copilului, că trebuie lăsat în vamă.

Really, George?

Schengen-tătă

Bulgaria ne întâmpină cu aceleași gropi. Pare un bun moment și loc să deschizi un service auto, sau măcar ceva pe bucșe-arcuri-planetare. Este în continuare de viitor.

Vigneta, la următorul colț. Costă 30 de leva (75 de lei) pentru o lună. Este dublu față de cea românească, iar proporția se menține ușor și dacă iei pe un an: 97 leva (224 de lei) vs 138 de lei. Mândru că sunt român, trag concluzia: se plătește la numărul de gropi.

Prețurile la carburant (știu că vă interesează, altfel, cum am mai spus, erați în Seychelles) sunt puțin sub cele de la noi. Prea puțin ca să merite. Mai există și comisionul bancar sau cel de schimb valutar – cele două țări merg mână în mână, Bulgaria nu-i Ungaria, nimeni nu evadează din pluton.

Totuși, nu uitați să alimentați în Bulgaria, pentru că prețul carburantului din Grecia te va face brusc să intri pe eMAG în căutarea unei biciclete.  Prețul de Grecia (continentală) era de 2 – 2,4 euro/l în funcție de tipul de carburant. În Thassos plătești și biletul de ferry al carburantului, pentru că poți găsi inclusiv recorduri de 2,8 euro/litru.

Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta. Bine, dar nici în Schenghen nu intrăm, să trecem prin vamă ca Vodă prin lobodă.

Următoarea vamă e cea de la Makaza. Deja există povești înfiorătoare despre timpii de așteptare, pe care evident vameșii bulgari/greci nu le citesc. Sau poate că se amuză, cine știe. Sau poate, mai rău joacă la pariuri. Statul la coadă, în plin soare, dezlănțuie monstrul paranoic din noi, de cele mai multe ori.

Noi avem noroc. Vreo 20 de minute și 40 de mașini și parcă-parcă simțim în nări mirosul mării.

A doua zi aveam să trag concluzia că cel mai mult contează ziua “tragerii la sorți”. Joi e ok, vineri găsești o coadă de  3 km pe Google Maps. Evident, nu vă spun decât secretul lui Polichinelle, cu cât ora e mai atipică, cu atât mai bine.

The Road to Hell

Urmează și întoarcerea. Sâmbătă.

Evident că la plecare ești mai relaxat. Poate ușor visător. Te uiți pe Waze și nu înțelegi de ce timpul de petrecut până la București crește în loc să scadă. Cu trei kilometri înainte de Makaza înțelegi brusc.

Nu e coadă. E mama cozii. Venită la piață cu bunică-sa, nașe-sa și toți vecinii de pe palier. Civilizat, că oricum nu ai decât o bandă de circulație. Te uiți pe Maps și încerci să calculezi. Timp petrecut în mașină, viteza, consum.

Te așteaptă nu mai puțin 2,5 km de distracție. Soare, cald, transpirație. Boierii dau drumul la condiționat, loganiștii încearcă să calculeze dacă le ajunge benzina până la prima pompă din Bulgaria. Ca-n viață.

Și tot ca-n viață, unii mai ies din mașină. Traversează drumul, se uită. Pricepi logica ăluia care așteaptă autobuzul, dar nu pe trotuar ci un metru în alveola stației poate-poate îl vezi tu primul.

Speranța moare penultima, pentru că ultimul moare Iliescu.

Norocul tău este că prinzi și un tunel. Te mai răcorești.

Deodată, după 45 de minute de soare și vreo 700 de metri parcurși, coada “își dă drumul”. Și merge, merge restul de 1.800 m la foc continuu.

La graniță, “vamaioții” greci muncesc din greu. Al meu a vizionat trei pașapoarte în zece secunde, fiind mai mult atras de codul de bară lipit de Direcția Pașapoarte pe copertă decât de conținut.

CSF? NCSF.

Tetris cu mașini

Urmează cireașa de pe tort. Pardon, bomboana de pe colivă. Din nou, Giurgiu.

Coada în vama bulgară începe de dinainte de giratoriul deja celebru al orașului Ruse. Pyce, pentru prieteni.

Pe două, pe trei, pe una, iar pe două linii. Vama Giurgiu-Ruse arată ca un tetris uriaș. Parcă cineva s-ar juca un gigant tetris cu mașini, singura deosebire fiind implicarea absolută de a nu bate nici un record.

Cad mașinile transversal? Ghinion! Vine semnul ăla în formă de T sau cruciuliță? Nici o problemă.  Adică nici o problemă a noastră, a autorităților bulgare. E problema voastră, cine v-a pus să vă duceți în concediu.

Și uite așea rândurile de mașini se împleticesc și în funcție de bunul simț, noroc, alinierea planetelor și chiromanții de la Antena 3 poți trece mai repede sau mai târziu. De obicei mai târziu.

Prima coadă e la taxa de pod. Taxa care, culmea, costă mai puțin decât la dus. 15 lei spun românii pe relația Giurgiu-Ruse, 4 leva sau 2 euro spun bulgarii pentru Ruse-Giurgiu.

Oricum ar fi, zona pare în continuare (de ani de zile) un neverosimil no man’s land pe lângă care și combinatul Azovstal prezintă vagi urme de civilizație.

Șleaurile de pe Podul Prieteniei par o excelentă pistă de antrenament pentru acrobațiile pe bicicletă sau,dacă preferați,  zonă de testare pentru viitoarele module lunare.

Intrarea în România se face „en fanfare”. Și nu degeaba folosesc expresia franceză. Tricolorul de sus de pe pod, care marchează intrarea în țară, este acum roșu-alb-albastru. Galben s-a decolorat.

Pourquoi pas?

Ultima experiență o avem în vama din România. Firișorul îngust, unicul fir de mers al podului, se împrăștie către chioșcurile vameșilor. Din nou nici cea mai mică intenție de organizare, de trasare ale unor culoare.

Un BMW are o iluzie optică, crede că se mai deschide un rând și nimerește aiurea, e forțat să se bage în față (că doar nu era să se întoarcă, nu?). Urmează un ML apoi un Maserati, în viteză.  După, un Ford obosit, de culoare roșie, cu o bară legată cu sârmă.

„Ce cauți, mai, la coada bogaților?”

Șoferul bagă capul în volan, nu aude.

Drumul de întoarcere pare unul occidental. Șosele pe două benzi, lumină, noua variantă de intrare în vamă…totul arată foarte bine.

Mai puțin coada de camioane, ajunsă acum pe la 12 km. Care ne spune că nu am ajuns în Occident și suntem, totuși, în România.

 

 

 

 

---