5 august 2021, 7:32

”Rusaliile negre”. Una dintre cele mai rușinoase și odioase pagini de istorie recentă a României

Uneori, te întrebi cum de i-a răbdat Pământul. Cum de poate răbda ființe care se pretind oameni, care decid spulberarea destinelor semenilor lor. Și totuși au existat și există. Căci sistemul comunist, de exemplu, pe astfel de elemente a fost clădit și făcut să reziste. Vorbim astăzi despre unul dintre episoadele tragice ale unui lung șir de tragedii pe care le-a reprezentat comunismul românesc: deportarea în Bărăgan, de la care se împlinesc zilele acestea 70 de ani.

Deportările din Banat şi Mehedinţi, din vara anului 1951, începute la 17 iunie, reprezintă unul (şi cel mai bestial) dintre numeroasele proiecte de epurare socială pe care le-a inventat regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej, aflat în plină dominaţie sovietică, scrie Memorialul Sighet.

În urma unui plan pregătit timp de trei luni, cu precizie diabolică, au fost scoşi din casele lor, pe parcursul nopţii de 17/18 iunie, fără nici un anunţ prealabil, peste 44.000 de oameni, începând cu femeile şi bărbaţii apţi de muncă şi continuând cu familiile lor, compuse din bătrâni de până la 85 de ani şi din copii de toate vârstele (unul dintre ei, născut abia cu două zile înainte).

După un drum tărăgănat, de două săptămâni, zăvorâţi în vagoane de animale, deportaţii au fost depuşi în câteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale deşertului de stepă.

”Lăsaţi sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-şi pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă. În anii următori şi-au construit case mai arătoase şi au desţelenit pământurile virgine. Au reuşit astfel să-şi procure hrana pentru ei şi pentru animalele din curte, biruind sărăcia şi izolarea, supravieţuind ca nişte Robinson Crusoe ai secolului XX”, notează sursa citată.

Care a fost rostul dezrădăcinării unui număr atât de mare de oameni?

Se temea regimul comunist de hărnicia, de seriozitatea, de anticomunismul lor, de speranţa cu care ei aşteptau ca americanii să-i elibereze, pătrunzând în ţară prin Iugoslavia lui Tito? Altfel nu se explică forţele uriaşe puse în joc: peste 10.000 de militari înarmaţi (securişti, miliţieni, elevi de şcoală militară, grăniceri şi pompieri), coordonaţi şi supravegheaţi de 2500 de activişti de partid, scrie Memorialul Sighet.

Pe fondul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă extrem de sensibilă pentru guvernul comunist de la București.

Populaţia din zona de frontieră, atât prin componenţa etnică cât şi prin cea socială, reprezenta în ochii autorităţilor „un factor ridicat de risc” pentru contaminarea cu „erezia” iugoslavă, explică Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Pentru a securiza zona, conducerea de partid a hotărât ca pe o rază de aproximativ 25 de km., începând de la Beba Veche (județul Timiș) și până la Gruia (județul Mehedinți), care includea un număr de 203 localități aparţinând actualelor judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, populaţia să fie „dislocată” în Bărăgan. Prin proporţiile pe care le-a atins şi mijloacele folosite, acţiunea a cunoscut toate datele unui proces de deportare.

Chiar de Rusalii?

La 17 iunie 1951 s-a prăznuit, conform calendarului creștin ortodox, Duminica Rusaliilor, scrie IICCMER. În aceeaşi zi avuseseră loc și serbările de sfârşit de an şcolar. Puţini dintre locuitorii vestului ţării s-ar fi aşteptat la o nenorocire chiar în ziua de Rusalii. Dar, în cursul nopţii şi în zorii zilei de 18 iunie, în sute de localităţi din Banat şi din sud-vestul Olteniei au păstruns 20.000 de militari din Ministerul de Interne, trupe de Securitate, grăniceri, miliţie şi pompieri, însoţiţi adesea de civili, bătând la porţile caselor şi somându-i pe localnici să-şi strângă lucrurile şi să-şi părăsească locuinţele.

Operaţiunea de „dislocare” a fost condusă de o comisie ministerială prezidată de ministrul adjunct al Afacerilor Interne, Gheorghe Pintilie.

Aproape 44.000 mii de persone, români, basarabeni si bucovineni, macedoneni, germani, unii dintre ei recent întorşi din prima deportare în URSS, sârbi şi alte naţionalităţi au fost obligaţi să-şi părăsească gospodăriile cu destinaţia stepa Bărăganului.

Au fost îmbarcaţi împreună, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, copii mici, bolnavi şi femei gravide, în vagoane folosite anterior la transportul vitelor, pentru ca la capătul unei călătorii cu trenul care a durat chiar şi două săptămâni să fie depuşi în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, departe de orice altă localitate.

Terenul fusese parcelat, loturile având un țăruș numerotat pentru fiecare familie. Cu puţinele lucruri aduse de acasă şi cu materialele modeste puse la dispoziţia lor de către autorităţi, oamenii au fost nevoiţi să-şi încropească un adăpost, apoi, încet-încet să-şi ridice case din chirpici. 

Astfel, în regiunile Ialomița și Galați au luat ființă 18 localități noi, întemeiate de deportaţi: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).

La cules bumbac (sursă foto: Asociația foștilor Deportați în Bărăgan, Timișoara)

La cules bumbac (sursă foto: Asociația foștilor Deportați în Bărăgan, Timișoara)

Raluca Moise n. Burileanu: ”Noi nu am avut copilărie, nu am avut nicio jucărie, nici măcar o păpușă din cârpe”

…. În primele zile după deportare, ei nu ne-au dat decât două rogojini. Și noi, eu și cu sora mea, stăteam în șifonier când ploua ca să ne adăpostim. Și vaca ne dădea laptele, în rest nu aveam nimic de mâncare. Și mama, bunica, se duceau în oraș, erau patru kilometri și jumătate până acolo și au mai vândut din lucruri ca să ne poată întreține… Odată, îmi amintesc niște evenimente cu mama, ducându-se la târg cu un curcan ca să-l vândă, să facă rost de bani,  și era iarnă, era viscol, a ținut curcanul în paltonul ei, ca să nu moară, să îl poată vinde. Da, sînt lucruri triste pe care le-am trăit acolo…”

… Noi am fost ca niște sălbăticiuni. Nu îndrăzneam să ridic ochii din pământ. De atunci am rămas și cu neputința de a privi oamenii în față. S-au creat niște complexe care ne-au marcat întreaga viață. Trăiam sentimente de frustrare, de tristețe. Ceea ce a creat dintre noi… aceste traume… au făcut din noi, mă refer la mine și sora mea, niște persoane emotive, lipsite de curaj, complexate… (Fragment din arhiva orală a Memorialului Sighet)

Maria Popescu: Noi am început să plângem atunci, să rămâi sub cerul liber… Fără apă, fără mâncare, fără nimic

…Nu știu câte zile am făcut până acolo la Ciulnița, că acolo ne-a dat jos. Și acolo erau căruțe care ne aștepta și am încărcat în căruță și ne duceam. Nici căruțașul nu ne-a spus unde ne duce, n-avea voie…

Și acolo ne-a dat jos, ei, noi am început să plângem atunci, să rămâi sub cerul liber… Fără apă, fără mâncare, fără nimic. Și au zis că acolo stăm până să rezolvă treaba… Astfel am stat o iarnă, în bordei, în pământ… S-a rezolvat treaba…5 ani. (Fragment din arhiva orală a Memorialului Sighet)

Valeriu Bosoancă: Perioada aia n-a fost copilărie absolut deloc

Perioada aia n-a fost copilărie absolut deloc. Cam toți colegii, toți cei de la școală cam dintr-a V-a încolo își ajutau părinții. Și ceilalți ajutau, se mai duceau cu animalele la păscut, se găsea la orice vârstă așa ceva de făcut.

Eu am muncit la fermă. Casa am terminat-o, ne-au ajutat atunci cu tâmplăria pentru casă, deci uși, ferestre și materialele pentru construcția acoperișului, deci partea lemnoasă, dar pentru asta făceam cărăușie și mă duceam, încărcam din gara de la Călărași, deci erau 5 kilometri, nu era distanța prea mare, și ajungeam la un așa-zis depozit, pentru că prima construcție care s-a făcut atunci în comuna noastră care s-a numit Vasilescu Vasia, dar asta pentru foarte puțin timp. Și-a transformat imediat denumirea după fermă. I-a schimbat denumirea în comuna Borcea și foarte repede, n-aș putea să precizez timpul, s-a transformat în comuna Pelicani și asta a rămas. (Fragment din arhiva orală a Memorialului Sighet)

Peste cinci ani, deportații s-au întors la casele lor, dar…

Peste cinci ani, în 1956, deportaţii s-au întors la casele lor, dar mulţi le-au găsit ocupate de profitorii regimului şi pentru a doua oară au fost obligaţi să ia viaţa de la capăt. 1600 dintre ei (dintre care 175 copii) muriseră în detenţie şi curând osemintele lor au fost arate cu tractorul, odată cu satele făcute una cu pământul.

Unele sate au fost totuşi transformate în centre de „domiciliu obligatoriu” pentru miile de deţinuţi politici eliberaţi din închisori la expirarea pedepsei, dar consideraţi recalcitranţi şi „nereeducabili”.

Personalități ale vieții politice și culturale

Între 1955 şi 1964, s-au perindat pe la Rubla, Lăteşti, Măzăreni, Dropia, Zagna, Fundulea personalităţi ale vieţii politice şi culturale, între care Corneliu Coposu, Ion C. Brătianu, Dan M. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Ion Diaconescu, Camil Demetrescu, Hans Bergel, studenţii Paul Goma, Dan Mugur Rusiecki, Ion Varlam.

Suplimentele de pedeapsă, mergând de la 12 la 60 luni, convieţuirea îndelungată într-un perimetru redus le-au permis să se împrietenească, să-şi  transforme noua existenţă într-o şcoală a solidarităţii.

Cea mai neomenească detenţie în această perioadă a fost aceea a şapte copii – cu vârste între 1 şi 12 ani – expulzaţi la Lăteşti împreună cu mama lor, după ce tatăl, preot reformat, fusese condamant la 22 ani. Un alt preot, ortodox, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru că a îndrăznit să părăsească pentru scurt timp DO, unde fusese adus după alţi 9 ani de detenţie.

În rezumat, totuşi, destrămarea ţesutului civic n-a reuşit nici în cazul deportaţilor, nici în cel al „DO-iştilor”, comuniştii trebuind să amâne atomizarea totală a societăţii până în anii 70-80, când noile generaţii au cedat în faţa terorii profilactice declanşate de noul regim comunist, scrie Memorialul Sighet.

Nu a fost o premieră în istoria postbelică a României

Nu a fost o premieră în istoria postbelică a României, încă din ianuarie 1945, la cererea sovieticilor, 70.000 de persoane, majoritatea etnici germani, fiind deportate în URSS, amintește IICCMER.

Un al doilea episod, tot de inspiraţie sovietică, a avut la bază H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care împuternicea Ministerul Afacerilor Interne în problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane.

Mai departe, conform H.C.M. nr. 326 din 1951, M.A.I a emis decizia nr. 200 (ambele ţinute secrete), prin care se extindea măsura de „dislocare” şi fixarea domiciliului obligatoriu şi asupra altor categorii de persoane, suspectate de activitate duşmănoasă.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.