În fostul sediu al unei prăvălii din comuna Tămășeni, județul Neamț, s-a deschis primul Muzeu al Colectivizării din România.

Curatorii și arhitecții muzeului îl văd ca pe un proiect de valorificare a colecției, surselor, documentelor și mărturiilor de arhivă audio-video despre drama oamenilor trecuți prin colectivizare.

În casa familiei

Colectivizarea este acea intervenție brutală în ordinea firească a lucrurilor din lumea satului românesc, după cum spunea la RFI Iulian Bulai, promotorul muzeului. “Și, pentru a le înțelege mai bine, a vindeca aceste răni și a ne confrunta cu ele cred că trebuie să discutăm despre ele, să le dezbatem să le vizualizăm”, a declarat Iulian Bulai, care a decis să transforme în muzeu una dintre casele familiei, clădire ocupată de comuniști, ca s-o transforme în centru de achiziții pentru colectivă.

Tematica muzeului se structurează pe 18 spații distincte (camere ale celor două case ce descriu o gospodărie tradițională, spații anexă, spații exterioare), fiecărui spațiu fiindu-i dedicată o temă specifică.

Prigoana

Între anii 1949 – 1962, ţăranilor români li s-au confiscat uneltele agricole, animalele şi pământurile, fiind obligaţi să se înscrie în gospodăriile agricole colective. În anul 1951, în închisorile din România, dar şi la Canalul Dunăre – Marea Neagră erau deţinuţi 80.000 de ţărani, ce s-au opus colectivizării forţate. În total, 800.000 de agricultori au fost aruncaţi în puşcăriile comuniste pentru că nu au vrut să renunţe la statutul de proprietari ai pământului.

Abuzul comunist a întâmpinat rezistenţă înverşunată din partea ţărănimii, care a organizat răscoale, înăbușite în sânge. Una dintre cele mai cunoscute revolte ţărăneşti este cea de la Vadu Roşca, la 4 decembrie 1957, reprimată sângeros de tânărul general Nicolae Ceauşescu, viitorul preşedinte al României, arată ziaristii.com.

Comunismul și ororile lui

La alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, în ciuda piedicilor, electoratul a votat masiv cu partidele anticomuniste. Doar falsificarea rezultatului scrutinului a permis comuniştilor obţinerea majorităţii.

Deşi în această fază propaganda susţinea mica proprietate agricolă, comuniștii erau adepții dogmei marxist-leniniste conform căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”. Astfel, ideea de proprietate particulară va cunoaşte o lungă perioadă de prohibiţie în deceniile de guvernare comunistă, fiind într-o concurenţă inegală cu proprietatea obştească şi de stat.

Incertitudinea cu privire la dreptul de proprietate asupra pământului a fost completată cu îngrădirea dreptului ţăranilor asupra propriilor recolte, explică Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Colectivizare forțată

În arsenalul folosit pentru impunerea colectivizării, o mare însemnătate au avut-o cotele de colectare, impuse proprietarilor de pământ începând cu 1946. Produsele agricole strânse din cote au fost utilizate pentru alimentarea oraşelor, pentru sprijinirea politicii de industrializare a ţării şi pentru plata despăgubirilor de război către Uniunea Sovietică. În subsidiar măsura a fost una și cu caracter punitiv: zdrobirea rezistenţei sătenilor înstăriţi, ruinarea gospodăriilor ţărăneşti individuale în general, şi determinarea oamenilor să să adere la sistemul gopodăriilor colective pentru a scăpa de cote, chiar dacă o făceau cu preţul pierderii pământului.

După 13 ani de colectivizare forţată, ani în care propaganda a fost însoţită de şantaj şi teroare, partidul putea să raporteze încheierea „cu succes” a colectivizării agriculturii. Evenimentului i-a fost consacrată o sesiune extraordinara a Marii Adunări Naţionale desfăşurată între 27 şi 30 aprilie 1962, în prezenţa a 11.000 de ţărani invitaţi, aluzie la istoria contrafăcută a răscoalei ţărăneşti de la 1907. Consolidarea regimului îi făcea pe liderii comunişti să creadă că „În Republica Populară Română socialismul a învins definitiv la oraşe și sate”.

Muzeul

Muzeul Colectivizării conţine obiecte de uz casnic şi gospodăresc, specifice satului anilor 1950, pe care vizitatorii pot să le atingă, transportându-se în spaţiu şi timp.

„Am găsit aici lucrări foarte interesante, o casă anodină, generică pentru satul românesc. Am pornit de la povestea personală a bunicilor lui Iulian, proiectată pe o istorie mai largă, cu evenimente care se întâmplau în toată țara, corelată cu întâmplări mai mari, deopotrivă cu personaje politice, dar și cu lucrurile mici care s-au întâmplat aici, în ogradă, și cu obiectele pe care le-am găsit. Brusc, lucruri absolut comune, obiecte din gospodărie, pentru că sunt introduse într-un context și într-o poveste, capătă o semnificație mai mare în cadrul întregii narațiuni despre colectivizare„, a spus pentru ziaristii.com Constantin Goagea, arhitect și curatorul muzeului.

---