Una dintre cele mai mari sărbători ale bisericii creştine, Adormirea Maicii Domnului sau Sântămaria Mare, este prăznuită în 15 august. Marchează trecerea de la vară la toamnă şi totodată Ziua Marinei, Maica Domnului fiind ocrotitoarea marinarilor.
Sfânta Măria este una dintre cele mai importante sărbători închinate Maicii Domnului. În această zi sărbătorim atât moartea și îngroparea Maicii Domnului, cât și mutarea ei la cer.
Despre acest praznic nu avem informații în Sfânta Scriptura, însă cântările și imnurile de la Vecernia și Utrenia sărbătorii ne aduc multe precizări cu privire la mutarea ei de pe pământ la cele veșnice, scrie crestinortodox.ro.
Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mare este unul dintre cele mai importante evenimente ale creștinătății, când, potrivit tradiției Bisericii, Fecioara Maria a fost înălțată la cer de Fiul său, Mântuitorul Iisus Hristos. Cum se întâmplă cu mai toate sărbătorile religioase, şi sărbătoarea Sfintei Marii aduce cu ea o serie de obiceiuri, tradiţii şi superstiţii.
Miezul lui august e luminat de marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, sărbătoare precedată de un post cu reguli stricte despre care se spune că este „rupt” din cel al Paștelui.
În creștinism se păstrează tradiția conform căreia Sfânta Fecioară Maria a fost ridicată la cer după moarte. Mormântul ei de la Ierusalim a fost găsit gol atunci când Apostolul Toma, absent la înmormântare, a deschis după trei zile mormântul ca să o mai vadă o dată pe Maica Domnului.
La Ierusalim se păstrează și astăzi mormântul gol în Biserica Adormirii Maicii Domnului. Sfânta Fecioară Maria este omul care se bucură în creștinism de cea mai mare cinstire după persoanele Sfintei Treimi.
Credincioșii își pun nădejdea în mijlocirea ei și de aceea cele mai multe rugăciuni se îndreaptă către ea. Adormirea Maicii Domnului este hramul celor mai multe mănăstiri din România și este considerată sărbătoarea pelerinajelor.
Calendarul popular
În calendarul popular se numește Sântămăria Mare și este ziua în care pelerinii ajung la mănăstirile cu hramul Adormirii Maicii Domnului iar cei rămași acasă merg la biserica din sat, se roagă, își pomenesc morții și împart pentru sufletul lor struguri, prune, faguri de miere…
„De Sântămărie mereau tăte muierile la beserică cu coliva de pomană pentru ăi morți din familie, da’ și din tăt satu’ … aduceau și multe flori de le puneau la icoana Sfintei Mării ori la Domnu’ Iisus Hristos. Coliva o împărțeau la ăi mai săraci, să le fie de hodina celor morți … câteva flori sfințite le duceau acasă de le puneau la grindă să se uște, că ierau cele mai bune de leac”. (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român)
Maica Domnului
Maica Domnului -cea mai cunoscută, iubită și venerată divinitate feminină a Panteonului românesc- în viziunea etnologului Ion Ghinoiu „păstrează trăsăturile Marii Zeiţe neolitice și este invocată în momentele de grea cumpănă”, notează iuliagorneanu.ro.
Tot el susține că preluarea modelului străvechi, potrivit căruia divinitatea ajunsă la vârsta senectuții moare, pentru a renaște câteva zile mai târziu, indică păstrarea amintirii morții și renașterii Zeiței-Mumă la trecerea pragului dinspre vară spre toamnă. Maica Domnului/Sântămăria Mare este invocată pentru prosperitatea familiei, pentru căsătoria fetelor şi naşterea copiilor, pentru prinderea hoţilor şi răufăcătorilor, pentru rodul pământului și belșugul anotimpurilor.
În imaginarul popular, Maica Domului e „o stea care se află lângă lună” (T. Pamfile), un fel de Zeiță a Pământului, precum Geea: „pământul este al Maicii Domnului, pentru că ea ne hrănește”, „Pământul așa vine, că ar fi al Maicii Domnului” (E. Niculiță-Voronca). A apărut pe lume în urma unui miracol, după ce mama ei, Ana, a mirosit o floare sau a sărutat o frunză de păr. La rândul său, tot miraculos, Maica Domnului l-a zămislit pe pruncul Iisus, după ce a sărutat o icoană. Apoi a dat viață Mântuitorului în grajdul lui Moş Crăciun, un bătrân năprasnic și violent care îi taie mâinile nevestei sale, Crăciuneasa, pentru că a ajutat-o să nască. Atunci, Maica Domnului a dăruit-o cu mâini de aur curat și a binecuvântat boii, vacile, oile pentru că au încălzit-o cu răsuflarea lor în timpul Naşterii. Se povestește că tot atunci a blestemat caii, pentru că au mâncat fânul sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod: „Voi, cailor, să n-aveți saţ/ pân’ în ziua de Ispas”.
Comentariile sunt oprite pentru acest articol