Unicul vânător de albine sălbatice din ţară, Mihai Grama din satul Căcuciu, comuna Beica de Jos, recunoscut pentru practicarea bărcuitului, o metodă antică prin care oamenii de la poalele munţilor Gurghiu şi Călimani îşi făceau provizii de miere, a fost declarat Tezaur Uman Viu la categoria apicultură, la propunerea Muzeului Etnografic „Anton Badea” din Reghin, transmite Agerpres.

Apicultorul Mihai Grama, cunoscut drept urmaşul bărcaşilor, a spus că a învăţat să vâneze albine de la bunicul său, însă practică o altă formă de bărcuit mai mult în scopul protejării albinelor carpatine (Apis mellifera carpatica) şi a habitatului lor natural, care a devenit tot mai restrâns. În acest fel, a arătat Mihai Grama, prin tehnica sa de bărcuit doreşte să contribuie la conservarea acestui material genetic extraordinar, mai ales că habitatul albinei carpatine se diminuează tot mai mult, întrucât aceasta preferă pădurile seculare, intacte.

„Habitatul ideal este în pădurile seculare, fiindcă au nevoie de stejari de dimensiuni foarte mari, o zonă mai sălbatică, fără chimizare. Agricultura modernă a cam distrus albina noastră carpatină. Au mai rămas câteva păduri unde nu se poate practica agricultură în împrejurimi, aici albina este la ea acasă şi trăieşte în mediul ei natural. Am învăţat de la bunicul meu să găsesc stupii în mediul lor natural după anumite indicii, inclusiv atunci când este iarnă şi sunt minus 20 de grade. Întotdeauna există indicii. Se produce un condens atunci când afară este foarte frig şi este zăpadă şi atunci ştim că acolo este stupul. Este o carte de vizită care te duce la destinaţie. Fagurii sunt bine protejaţi fiindcă ursul nu poate să îi scoată, dar tentaţia este foarte mare. Se vede pe copaci cum ursul poate să urce de zeci de ori, dar fără niciun rezultat”, a declarat apicultorul Mihai Grama.

El a spus că albinele preferă scorburile situate la marginea pădurilor unde sunt locuri însorite, alegând stejarii foarte groşi pentru a-şi asigura securitatea, dar şi un anumit confort, cu un spaţiu interior suficient pentru a construi faguri şi pentru a depozita mierea.

„Am ajuns să practic meseria de apicultor şi am făcut şi studiile la Bucureşti, după care am lucrat şi în Italia. Am învăţat foarte multe secrete în pădure. Pe vremuri, bărcaşii tăiau copacul să scoată mierea, era altă tipologie de a practica bărcuitul. Eu o fac mai non-invaziv şi nu îmi permit să tai copacul, fiindcă aş crea probleme cu habitatul natural al albinelor. Prefer să îl deparazitez, iar dacă am nevoie de materialul lor genetic, ştiu cum să îl scot fără să distrug”, a menţionat Grama.

Bărcaşii sau bărcacii, cum se mai numeau vânătorii de albine, luau un corn de vacă tăiat, îl amplasau la marginea pădurii şi puneau sirop în el, apoi prindeau o albină de pe o floare şi o puneau lângă acel sirop. Descoperind momeala, albina transporta siropul la stup, făcând numeroase zboruri şi aducându-şi şi alte surate, timp în care bărcaşii le urmăreau şi descopereau astfel unde este amplasat stupul.

Mihai Grama a mărturisit că, deşi are un corn de vacă, nu îl mai interesează mierea din scorbură, ci vine la albine doar să le protejeze, să deparaziteze stupii în mediul lor natural şi pentru a proteja acest material genetic.

„Tot ce iau din pădure îmi place să reproduc, să protejez şi să perpetuez albina noastră carpatină, care este foarte rezistentă la boli. Când mergeam cu bunicul, tăiam un prepeleac – ca un par de căpiţă căruia îi lăsam crengile mai lungi -, îl rezemam de pom şi îl aveam ca o scară. Aşa urcam la stup, în natură trebuie să improvizezi. Probam cu un băţ câţi faguri sunt, iar după sunet ştiam întotdeauna. Faţă de ce făcea bunicul, eu am învăţat şi partea ştiinţifică şi tehnică, aşa că eu doar le deparazitez şi ştiu că la primăvară de aici voi avea un roi”, a mai arătat Mihai Grama.

În trecut, bărcuitul era practicat toamna, când florile de câmp erau mai puţine, în acest fel bărcaşii puteau găsi stupul cu uşurinţă. În plus, în momentul ales, în stupi nu mai erau pui, iar pagubele erau mai mici.

Pentru evitarea înţepăturilor albinelor, bărcaşii le „anesteziau” cu fumul unei ciuperci de păşune, uscată în prealabil.

Studiul „Etnografia Poporului Român”, semnat de cercetătorul Valer Butură, aflat la Muzeul de Etnografie „Anton Badea” din Reghin, relevă că bărcuitul s-a practicat la poalele munţilor Gurghiu şi Călimani în două scopuri: prinderea albinelor, primăvara, pentru creşterea lor domestică şi culegerea fagurilor cu miere, toamna, când stupul avea rezervele cele mai mari.

De la vânătoarea de albine s-a trecut apoi la stupăritul domestic, scorburile copacilor în care trăiau albinele au fost secţionate în butuci aduşi lângă case, iar apoi albinele erau aşezate în coşniţe şi lăzi.

Joi, Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, organism de specialitate al Ministerului Culturii, a anunţat acordarea titlului onorific de Tezaur Uman Viu pentru 14 persoane purtătoare, creatoare şi păstrătoare de patrimoniu cultural imaterial.

Titlul de „Tezaur uman viu” este viager, personal şi netransmisibil şi se acordă de către Comisia naţională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.

Alături de Mihai Grama, alte şase personalităţi din judeţul Mureş au dobândit au titlul de „Tezaur uman viu”: Rafila Moldovan – rapsod popular din Idicel Pădure, comuna Brâncoveneşti; Margareta Nagy – meşter popular specializat în împletirea pănuşilor de porumb, din satul Chendu, comuna Bălăuşeri; Maria Bucin Crişan – rapsod popular din Sânmihaiu de Pădure, comuna Beica de Jos; Petruţ Chirteş – meşter dulgher din Dulcea, comuna Ibăneşti; Şandorică Rizea (Rîza Vasile Francisc) – „primaşul” Tarafului tradiţional din Valea Largă, taraf care transmite şi pune în valoare folclorul autentic instrumental din zona de Câmpie a Transilvaniei şi Rozalia Graur – meşter popular din Câmpeniţa, comuna Ceuaşu de Câmpie, care a decedat între timp.

---